Justiția românească din propria experiență

După cum scrie și pe pagina „Despre mine”, da, am fost închis într-un centru de detenție pentru doi ani și șase luni, așa că o să detaliez un pic povestea asta.

Făcând un pic background check pentru a se înțelege, ai mei mi-au luat calculator pe la 6 ani. Chestia asta m-a prins, mi-a plăcut și am început să aprofundez. M-a atras în special gamingul și am făcut și ceva programare web (html, css, js).

7 ani mai târziu, în 2012, acasă, plictisit pe Internet. Google „free riot points cards”, la momentul ăla crezând că lumea încă oferă lucruri gratuite pe Internet și că un search pe Google o să mi le aducă pe toate mie, propriei mele persoane atât de importante într-un Internet atât de mare. Click, click, click, pagina 2, click, click, pagina 3, click click, . . . , pagina 8 – „Free carded RP game codes – sitedecarding.com”.

Da, am găsit coduri RP gratuite. Ca idee, punctele RP sunt puncte plătite într-un joc numit League of Legends. Coduri despre care nu știam la acel moment că au fost achiziționate de un tip dubios de pe un site de carding (=fraudă informatică prin instrumente de plată electronice) și care le-a postat acolo ca să atragă clienți pentru serviciile pe care le oferea.

Long short story, mi-am făcut cont, am luat două coduri gratuite, au funcționat. Minunat fiind de modalitatea prin care tipul ăsta putea să ofere și să obțină gratis lucruri care în mod normal costă bani, am început să navighez din ce în ce mai des pe site-ul în cauză (site pe care nu o să îl menționez aici din motive etice) și să învăț despre lucrurile astea. Am învățat cum să obțin date de identificare ale cardurilor bancare online, cum și unde pot să le folosesc, cum să identific și să profit de vulnerabilități ale serverelor online pentru a obține genul ăsta de date și alte lucruri de genul ăsta. Chestia asta chiar m-a prins rău de tot și după ceva timp tot ceea ce făceam în fiecare zi era legat doar de lucrurile astea și încercam să îmi perfecționez cât mai mult metodele de fraudare pentru a obține un profit cât mai mare. Am început cu timpul să obțin lucruri mai valoroase și să fac bani mai mulți, pentru că aveam cunoștințe din ce în ce mai avansate. Comenzile pe care le făceam la început, folosind date de carduri oferite de alți membri ai acelei comunități în mod gratuit după ce erau folosite de ei și prin care obțineam tricouri, brelocuri, abțibilduri și tot soiul de lucruri mici și ieftine s-au transformat în comenzi efectuate cu date de carduri pe care le obțineam pe cont propriu prin diferite metode și care îmi aduceau electronice scumpe, bijuterii și chiar transferuri de bani în valută ori monedă digitală Bitcoin.

Toate au mers frumos, până în luna august a anului 2013. M-am trezit într-o zi pe la cinci dimineața, încrezător fiind că o să înceapă o nouă zi plină de satisfacție pentru mine și gândindu-mă chiar din primele momente după ce m-am trezit ce aș vrea să obțin în ziua aia, având ca referință zilele și săptămânile trecute în care deja obținusem și cheltuisem o grămadă de bani și cu dorința incredibil de mare de a avea și mai mult. Stăteam pe canapea, navigând pe iPhone-ul meu. S-a făcut ora șase dimineața, sună interfonul. Mă duc să răspund, nu se aude nimic. Mă întorc din nou pe canapea. Sună din nou. Se duce tata – „Poliția, deschideți”. Tata a apăsat pe buton, primindu-i pe neașteptații vizitatori în scara blocului și în nici două secunde ofițerii DIICOT Bacău și BCCO Bacău erau la ușă. Cioc, cioc – „Poliția, deschideți sau spargem ușa”. A deschis. Șapte ofițeri în civil au intrat în apartament cu mandat de percheziție și mandat de aducere pe numele meu. Mi-au răscolit toată casa, confiscându-mi toate dispozitivele pe care le aveam și micul depozit de obiecte pe care îl formasem în apartament. După aproximativ opt ore de percheziții, atât în apartamentul în care locuiam la acel moment cât și la casa părinților mei de la țară, am fost prezentat în fața unui procuror la sediul DIICOT Bacău. Menționând aici incredibila dezvoltare fizică a corpului meu (momentan am 1.80m, 54 kg) – gândiți-vă că eram mai scund și mai slab atunci – imediat ce am intrat în biroul procurorului m-a și întâmpinat cu sintagma „Marele infractor Oancea Cezar. Bine ai venit, ia un loc”. Dacă nu aș fi fost în situația aceea, m-ar fi bufnit un râs teribil la auzul acelor cuvinte. Dar în ciuda circumstanțelor în care mă aflam, râsul nu era chiar primul lucru pe care îmi venea să îl fac. Continuând, după încă 3 ore de audieri, mi-a spus în final lucrul pentru care mă rugasem deja de o sută de ori în gând în timp ce stăteam pe scaunul ăla din birou, cu ai mei într-o parte și avocatul în cealaltă: „Bun, noi am terminat aici. Tu o să te duci acasă acum și o să te chem eu iar altă dată. Ești liber”. Nu am putut să mai reacționez în momentul ăla, am schițat un zâmbet, am dat bună ziua și am plecat. Lucrul ălă, care la acel moment mi s-a părut cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viața mea, avea să îmi schimbe în mod drastic viziunea despre lume și cum funcționează lucrurile și aveam să plătesc mult mai scump pentru asta.

Mai exact, după încă aproximativ 3 luni am început să fac din nou aceleași lucruri. În astea 3 luni am mai fost chemat o dată la DIICOT și am participat la perchezițiile informatice care au fost efectuate pe dispozitivele care mi-au fost ridicate la percheziția domicilară. În viziunea mea de atunci, am dat cu subsemnatul odată și am stat la caterincă cu niște gabori într-un birou la BCCO, care mi-au cumpărat chiar și o cafea. Ce dracu` s-ar putea întâmpla mai rău de atât?

Așadar, mi-am reînceput activitatea, cu siguranță deplină în faptul că dacă aș mai fi prins încă o dată repercursiunile ar fi fix aceleași, că mie nu o să îmi facă nimeni nimic pentru că ceea ce fac nu e atât de grav și cu un nivel de securitate mai sus în ceea ce privește modul în care făceam lucrurile. Și am continuat în felul ăsta o lungă perioadă de timp, doar că nivelul mai mare de securitate implica tranzacții mai restrânse și posibilități de monetizare mai puține, lucru care de asemenea avea să mă influențeze mai târziu.

Timpul a trecut, și iată că am ajuns în luna martie a anului 2015. Între timp judecata procesului începuse la Tribunalul Bacău și mă afișasem de mai multe ori în fața instanței, eu lipseam de la școală pentru că nu îmi plăcea și nu o consideram importantă, lucru pe care îl susțin și acum dar care s-a reflectat într-un mod negativ în raportul efectuat de Serviciul de Probațiune în ceea ce privește persoana mea (raportul fiind o procedură obligatorie în cauzele cu minori și care încearcă să formeze o imagine de ansamblu asupra inculpatului, mediului din care provine și familiei acestuia). A venit și ultima zi a procesului pe fond și dezbaterea cauzei. Printre multe alte întrebări și concluzii, judecătoarea a menționat și „Domnule Oancea, văd că în ciuda insistențelor și avertismentelor pe care vi le-am dat, tot nu vă faceți ceea ce ar trebui să faceți”. Iar lucrul care m-a revoltat cel mai tare a fost remarca morală pe care tot judecătoarea a făcut-o pe un ton deloc neprietenos și pe care dacă l-aș fi folosit eu aș fi fost acuzat că am un comportament neadecvat în sala de judecată: „și eu am avut o fată la școală, chiar în alt oraș, care stătea la cămin și îi trimiteam pachete prin tren. Și chiar în felul ăsta a terminat liceul și facultatea dar nu a lipsit de la școală. Tu ai toate condițiile și facilitățile de care alții nu beneficiază și nu te interesează”.

O să fac o pauză aici ca să spun că respect toate deciziile pe care instanțele de judecată le-au luat în ceea ce mă privește, m-am supus acestora, le-am respectat întru totul și încă o fac. Dar să mi se facă o astfel de remarcă într-o sală de judecată, de către un judecător care a considerat important să compare siutația mea cu a propriului copil și să justifice prin acest mod decizia ulterioară de a mă condamna la pedeapsa maximă admisă de lege mi se pare inadmisibil și mi-a demonstrat cât de multă nedreptate există în justiția română și care e capacitatea în funcție a unor magistrați. NU contează că eu la momentul ăla comiteam din nou genul ăsta de infracțiuni fiindcă ele NU erau descoperite la acel moment și în temei legal nu existau. Singurul motiv pe care doamna judecător l-a găsit la acel moment ca să îmi aplice pedeapsa maximă a fost faptul că lipseam de la școală iar singurul mod prin care a reușit să facă din asta motivul principal în justificarea soluționării cauzei a fost să pună acest lucru într-un context subiectiv și extrem de nepotrivit într-un proces penal. Demn de menționat este și faptul că în hotărârea penală doamna judecător nu a considerat necesar să redea acest dialog, LUCRU CARE ESTE OBLIGATORIU PRIN LEGE CA ORICE DEZBATERE ȘI CONCLUZIE PUSĂ ÎN CURSUL UNUI PROCES PENAL DE ORICARE DINTRE PĂRȚI, CHIAR ȘI DE CĂTRE PREȘEDINTELE COMPLETULUI DE JUDECATĂ, SĂ FIE REDATĂ ÎN SCRIS ÎN HOTĂRÂREA PENALĂ. În schimb, a concluzionat sec, ca și motiv principal al aplicării pedepsei maxime prevăzute de lege: „pentru a avea timp să își termine studiile”. Închei scurt pauza prin a vă spune că în doi ani și jumătate de detenție nu am reușit să termin nici măcar o clasă în plus și asta strict din motive și decizii care nu au ținut de mine ci de sistemul penitenciar și legislația de rahat.

Revenind, după ultimul cuvânt mi s-a spus că rămân în pronunțare peste două săptămâni, ceea ce însemna că în fix două săptămâni de la acel moment avea să se desfășoare o altă ședință la tribunal, fără participarea mea ori a avocatului ci doar a judecătorului și a procurorului, în care urma să fie decisă sentința penală. La momentul ăla nu știam exact ce urmează să se întâmple, dar având asigurarea avocatului și a altor persoane în domeniu pe care le-am consultat, respectiv că „o să îți aplice o măsură neprivativă de libertate, cel mai probabil libertatea supravegheată. Nu ai ce să pățești, că aveai 14 ani când ai făcut faptele, ai recunoscut și ai colaborat, chiar nu are ce să ți se întâmple”. Bazându-mă astfel pe aceste cuvinte, nu am acordat prea multă importanță la ceea ce avea să se întâmple…

Iar ceea ce avea să se întâmple m-a lovit pe neașteptate. În ziua pronunțării, lucru de care nici nu îmi mai amintisem deoarece nu aveam nici un motiv să mă îngrijorez, aveam să aflu într-un mod extrem de neplăcut care a fost soluția dată de judecătoare.

Ora 15:00. Stau la calculator. Vine maică-mea să mă întrebe:

– „Ia vezi, nu a apărut pe net pronunțarea?

– Nu a apărut, nu cred că apare azi că nu le bagă ăștia pe Internet în aceeași zi. Ne uităm mâine”, am spus eu, cu total dezinteres față de ceea ce putea să se întâmple și evitând astfel să îmi întrerup activitatea extrem de interesantă pe care o desfășuram în momentul ăla de a naviga pe reddit.

Ora 19:00. Tot la calculator, plictisit, îmi trece prin minte ce m-a întrebat maică-mea. „Ia să văd eu mă, nu a apărut totuși aia?”. Tribunalul Bacău. Dosare. Număr 3952/110/2014. ”[…] aplică inculpatului minor OANCEA CEZAR IULIAN măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de cinci ani”. Fuck. FUCK. FUCK FUCK FUCK FUCK. O, Doamne. O, nu. Doamne, ce mă fac?! Ce dracu` se întâmplă, nu se poate! Apucă ghiozdanul. Bagă laptopul în el. Uită-te în portofel. 100 lei. Băga-mi-aș pula, ce să fac cu 100 de lei? Uită-te repede pe stradă să nu vină poliția. Ok, nu vine încă. Scrie bilet de adio părinților în care le spui că nu poți să mergi la pușcărie și că o să îi cauți tu. Scrie că îți pare rău. Fugi mâncând pământul că poate să vină garda în orice moment și să te ia. Mergi în stația de microbuz. Ia primul microbuz până în Bacău (la momentul acțiunii eram la casa alor mei de la țară). Ajungi în oraș, mai ai 80 de lei. Îți iei ceva de mâncare și un suc, te duci în parc pe o bancă și te așezi. Încerci să îți aduni gândurile, să pui totul cap la cap, să găsești o soluție ca să ieși din situația asta nasoală, dar oricât de mult încerci nu funcționează. Nimic nu mai funcționează, creierul tău nu poate să proceseze informația în mod coerent și mintea ți s-a dat peste cap, în același timp ai un milion de gânduri și de idei dar parcă capul îți e gol fiindcă chestiile doar îți zboară prin cap aleatoriu dar nu se opresc. Ore întregi petrecute pe banca aia nenorocită, într-o seară cu puțin peste zero grade și îmbrăcat doar cu un tricou și o jachetă subțire. Te culci acolo până a doua zi dimineață sperând că mâine o să găsești o soluție sau că mâine poate nu o să te mai trezești și astfel nu o să mai fie nevoie să găsești soluția.

Referință aici la piticigratis.com. Radu, cel care are site-ul, la momentul ăla avea o rubrică numită „sfaturi gratis”, adică întrebai orice și ți se răspunea. I-am trimis mail în ziua aia și i-am spus în ce situație sunt. Omul mi-a răspuns că fără bani chiar nu am ce să fac, și în orice caz până la urmă tot mă găsesc ăștia. Mi-a spus că da, e nasol la pușcărie, dar nu ai ce să faci, cel mai bine e să îți asumi și să mergi să îți execuți pedeapsa. Până la urmă trece. Mersi, Radu, că la momentul ăla sfatul ăsta mi-a prins extrem de bine și cine știe ce alt căcat aș mai fi făcut dacă nu erai tu cu mailul salvator la momentul potrivit.

Continuând povestea, am mers în piață, am mers la un țigan și am luat un telefon cu 20 de lei. Am sunat-o pe maică-mea, i-am explicat extrem de grăbit ce s-a întâmplat, cât de coerent am putut pentru că încă nu mă obișnuisem cu ideea, iar ea printre plânsetele pe care le avea din cauza faptului că nu știa unde sunt și ce am făcut, a reușit să mă calmeze spunându-mi că nu mă închide nimeni, că decizia nu e definitivă și că poate fi atacată prin apel, lucru pe care deja l-a făcut avocatul. Și pentru a doua oară am simțit că ăla a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Ca să mai scurtez din articol că scriu de vreo trei ore și nu pot să iau fiecare lucru în parte într-un singur articol ca să-l detaliez și o singură zi nu îmi ajunge pentru treaba asta, dar e posibil ca pe viitor să revin și cu partea a doua dacă o să consider necesar – între timp dosarul a intrat în apel, iar în iulie 2017 am fost la ședința de judecată unde mi s-a acordat un nou și ultim termen pentru a îmi pregăti apărarea, cu mențiunea explicită făcută de judecător că „ăsta chiar e ultimul termen. La următorul luăm soluția definitivă”. Lucru care m-a făcut chiar în acel moment să iau propria mea decizie definitivă că nu o să las lucrurile în voia sorții și că o să decid singur și prin propriile mijloace dacă merg sau nu la pușcărie, că nu o să aștept din nou decizia unui alt om în privința libertății și vieții mele.

Astfel că am deliberat. O să fac bani și o să fug. Plec din țară. Îmi schimb înfățișarea, îmi fac acte, fac rost de bani iar după pa și pusi. Mă duce capul cât să mă descurc să fac și bani și să nu fiu nici prins. Gaborii sunt idioți și nu or să poată face nimic.

Deci, am început cu primul pas, să fac bani. Aici trebuie să spun că și până în momentul ăla, cum am menționat și anterior, făceam încă infracțiuni prin internet și făceam și bani. Dar nu îndeajuns pentru treaba asta. Pentru treaba asta îmi trebuiau bani serioși și aveam de gând să îi fac cât mai repede cu putință. Iar faptul că trebuia să fac mulți și repede m-a silit să renunț la unele măsuri de precauție pe care le-aș fi luat în mod normal ca să mă asigur că nu poate să mă depisteze nimeni în legătură cu operațiunile pe care le făceam. Iar lucrul ăsta a fost și cel din urmă care m-a făcut să îmi pierd libertatea.

Menționez că eram și depedent de pariuri sportive la momentul ăla, ca să se înțeleagă.

Apucă-te și fă bani. Propune-ți ca în două săptămâni să faci 10.000 euro. Faci mai mult de 10.000 euro după două săptămâni. „Hai să-i înmulțesc, să fac mai mulți că am nevoie.” Îi joci la pariuri, pierzi. Repetă cu 20.000. Același rezultat. Repetă cu și mai mulți dar fă aceeași greșeală din nou și din nou și din nou. Între timp se instalează paranoia, știi că greșești și știi că asta implică riscuri, că ai putea fi prins. Legea spune că nu au voie să intre peste tine înainte de șase dimineața. Pui alarma la cinci și ai bagajul pregătit în fiecare dimineață, în caz că vine garda ți-ai luat geanta și ai fugit (la momentul ăla locuiam tot la casa de la țară la ai mei – ideea era că eu îi pot vedea venind pe șosea înainte să ajungă la mine și pot fugi prin spatele casei într-un timp de reacție decent, cu un avantaj de cel puțin două minute și jumătate cât le ia să spargă o poartă din fier masiv). Ți-e frică totuși, în interiorul tău ai sentimentul că ceva s-ar putea să nu meargă bine, că ȘTII că ceva nu o să meargă bine. Totuși, stick with the plan. Reușești și pui ceva bani deoparte, pe ăștia i-ai fentat cumva de la a deveni parte din profitul caselor de pariuri. Ia-ți chirie în Berlin. Ia-ți acte false. Ia-ți mașină să te scoată din țară. Toate astea costă și nu ai destul cât să îți ajungă pentru toate întrucât să ai totul pus la punct perfect. Zici că pleci peste două zile, amâni. Vine ziua, amâni iar. „Până la urmă lasă, fac cât pot și cu o zi înainte de proces plec. În ziua când vine condamnarea eu o sa fiu deja ieșit din țară, o să fiu chiar în spațiul Schengen și de acolo mă mișc mult mai ușor. E ok. O să meargă”. Ziua procesului era pe 22 septembrie 2015.

14 septembrie 2015. Noaptea trecută de abea ai dormit, de fapt așa e în fiecare noapte că de mult nu ai mai dormit cum trebuie. Nu mai poți să dormi, cum dracului să mai dormi când știi în ce situație de căcat ești. Faci exact ceea ce ai făcut în fiecare zi până atunci, bani. Dar de ceva timp nici pe ăștia nu mai poți să îi faci cum trebuie. Ai început să îți asumi riscuri mai mari dar banii sunt tot mai puțini. Pur și simplu nu mai merge. Nu mai merge și gata. Nu ai noroc în viață. Stres maxim, nu știi ce să faci. Vine noaptea și te gândești că lasă, mâine o să iasă mai bine. Vrei să te culci. Ca de obicei, intră rutina paranoică în funcțiune. Bagaj – verificat. Bani – verificat. Acte – verificat. Alarmă la telefon – verificat (eu nu mă trezesc fără alarmă. Nici atunci și nici acum). Pui telefonul sub pernă ca să fii sigur că îl auzi. Pui capul pe pernă și încerci să adormi. Mai trec câteva minute – beep beep beep your iPhone battery is under 10%. „Futu-ți morții mă-tii”. Vrei să îl pui la încărcat, dar ești deja super obosit și parcă îți pică ochii în cap. Nu știi ce să faci. „Lasă, îmi bag pula, nu au venit până acum nu or să vină nici mâine. NU SE POATE SĂ VINĂ CHIAR MÂINE. NU AR FI CORECT”. Pui capul pe pernă și adormi.

15 septembrie 2015. Ora 06:00. Zgomot. Gălăgie. Nu ai timp să reacționezi pentru că primul lucru pe care îl auzi fix în momentul în care creierul tău a ieșit din starea de somn e „Poliția, deschide. Deschide bă că spargem ușa!”. Primul lucru care îl vezi sunt mascații postați în fața ușii tale. Au intrat. Mandat de percheziție și mandat de aducere.

Viață           1 – 0          Tu

Iar după aceea, am fost dus la Cluj. Reținut, arestat preventiv, condamnat, liberat condiționat în martie 2018. Mai pe scurt, trimis între tot felul de nenorociți, criminali, violatori și așa mai departe, în niște condiții mizere și mult prea josnice pentru demintatea unei ființe umane. Dar despre subiectul ăsta o să scriu alt articol, altă dată. Momentan e de ajuns.

Povestioară scurtă de final: Când au venit băieții de la Cluj cu mascații peste mine, eu am vrut să fac pe băiatul bun care colaborează că poate scap cumva ca și prima dată, adică mă duc să dau o declarație și mă întorc. Dar am dus planul într-atât de departe, încât într-o fracțiune de secundă înainte ca ei să intre peste mine deja m-am gândit la toată desfășurarea poveștii ăsteia în modul mai sus-menționat, așa că am ascuns repede portofelul cu toți banii în pernă și am tras fermoarul gândindu-mă că după ce mă întorc acasă tot o să am nevoie de ei să fug. După ce au intrat am făcut pe inocentul și le-am dat tot ce au vrut cu indicații precise – „da, mai am și un laptop ascuns acolo, mai sunt și telefoanele alea prin mașină, mai am și niște hard-diskuri aruncate pe colo, dar stați să vedeți că vă dau și parolele de la toate conturile mele, uitați, haideți să deschidem PC-ul să vedeți că nu vă mint. Vă dau tot. Da` stați să vedeți că vă dau chiar și date despre ăla despre care știu eu că mai face că i-am luat toate informațiile, e un hacker d`ăsta de prin București” – „Auzi, băiatu`, da` banii, banii unde sunt? Că știm că ai și de ăia. Dă și banii dacă tot ești tu așa de colaborativ”. – Stai dom`le așa că banii nu îi am în cash că i-am transformat pe toți în Bitcoin că știam că veniți. Da` nu îi mai vreau, vă dau tot. Vrei să îți dau adresa de la portofelul Bitcoin? Hai că ți-o dau. Uite acuma îți dau datele. Vrei să le și verificăm? Acuma` le verificăm, nu e nicio problemă. Eu sunt băiat serios.

Ăia chiar au mușcat-o și m-au crezut, desigur, fără să încerce să verifice datele pe care eu le-am oferit de la un portofel de Bitcoin care nici măcar nu exista pentru că nu puteau să facă asta atunci, lucrurile astea urmau să se facă pe parcursul anchetei. Urmau să plece din camera mea să continue percheziția și în restul casei. Au ieșit civilii, ies și eu. Un mascat în fața mea și unul în spate. Dau să ies din cameră, mă trage ăla din spate – „ia stai bă așa.”. Se uită la pernă, i se pare că stătea puțin strâmb, după cum chiar el mi-a zis în mașină. Băi, puțin strâmb. Adică PUȚIN. Și stătea așa fix din cauză că portofelul era umflat cu bani. Se oprește, ia perna și o întoarce. Ditamai umflătura. Deschide fermoarul – începe să plouă cu bani. Băi, curgeau, la propriu, parcă era Dunărea când se varsă în Marea Neagră. „Ia veniți colegii înapoi că am mai găsit ceva”. La care reacția ofițerilor BCCO care desfășurau percheziția a fost „ia uite măi, unde era portofelul lui virtual. În pernă.”

2 comentarii la „Justiția românească din propria experiență”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.