Două zile în Berlin

După cum am spus și acum câteva articole, în perioada 29 iunie – 1 iulie am fost în Berlin, în special pentru EU LCS Summer Split 2018. Relatări și poze, mai jos.

Am ajuns pe Berlin Schönefeld la 12:15. La început nu am știut două lucruri, și anume: faptul că roamingul trebuie activat înainte de a pleca din țară și limba germană. Astfel, m-am trezit că am ajuns acolo și am luat primul taxi către locația pe care am închiriat-o de pe AirBnb. Am făcut 25 de minute până acolo, și, surpriză, nu îmi funcționau datele mobile. Wi-Fi în zonă, nici atât. Iar ghidul de check-in era în germană, fiindcă neamțul care avea apartamentul nu parlea deloc engleză, astfel că nici nu am înțeles cum să iau legătura cu el și nici nu am băgat de seamă că check-in se face după ora 15:00. Eu eram la 13:00 acolo.

Ok, hai să văd, poate mă ajută cineva, am zis eu. Era un grup de oameni care se relaxau în fața scării celeilalte. „Hello, do you speak English?”. 8 persoane, nici un răspuns. Hmm. Am încercat să folosesc câteva cuvinte de bază – „internet, phone, wi-fi???”, nu s-au prins. Le-am arătat itinerariul de pe AirBnb iar unul din ei s-a ridicat zâmbind și m-a condus frumos 10 metri înapoi de unde venisem, până la scara unde urma să locuiesc, aratându-mi că aici e „Gothaer Straße 52” și bătându-mă pe umăr înainte să plece. Păi…asta nu m-a ajutat prea mult, dar i-am zâmbit totuși înapoi și i-am zis „thank you”, na, omul a vrut să ajute până la urmă.

Am plecat pe altă străduță. La fel, câțiva oameni care se plimbau, același răspuns negativ când întrebam dacă știu engleză. Am intrat într-un magazin până la urmă, iar vânzătoarea care vorbea totuși puțină engleză m-a îndrumat 200 de metri mai încolo către un restaurant foarte mișto – Amaretto. Gata, am zis, ăsta e restaurant, e obișnuit cu turiștii, clar se rezolvă.

Intru acolo, mă duc la bar unde erau ospătarii – „Hello, do you speak english?” – primul, nu. Al doilea, nu. Vine până la urmă și al treilea băiat, ăsta era mai tânăr, care îmi zice că „a little bit”. Bun, a little bit, e de ajuns, măcar tu. I-am explicat eu cam care ar fi problema și l-am rugat să îmi dea parola de la Wi-Fi să mă conectez și eu cinci minute ca să iau legătura cu proprietarul. S-a uitat la mine compătimitor și mi-a zis că „there is no Wi-Fi here, only big boss got Wi-Fi but he not here”. Oh, fuck. Bun, când eram gata să mă resemnez și să plec mai departe în căutarea sfintei rețele de Wi-Fi care să-mi rezolve problema, băiatul ăsta s-a dus repede până în spate și a venit cu telefonul de pe care mi-a făcut un hotspot. „Thank you, thank you, thank you so much!”.

Ok, dau să îl sun pe proprietar pe WhatsApp, nu răspunde. Îi dau mesaj, îi spun că nu îmi funcționează telefonul, că am ajuns la locație și că nu am nici cea mai mică idee cum să dau de el. Mi-a trimis niște poze cu ghidul de check-in până la urmă și mi-a zis că nu se poate decât după ora 15:00. La momentul ăsta deja eram cam supărat, am încercat să-i explic că sunt obosit, că dacă se poate să facem cumva să fac check-in mai devreme, că una, alta, n-a mers. El a ținut-o pe a lui că trebuie să facă curat și dacă e și termină mai repede mă caută el.

Am zis bun, măcar s-a rezolvat, hai să mănânc totuși ceva aici dacă sunt la restaurant. Am luat o pizza și o Cola, între timp am mai vorbit puțin și cu băiatul de la restaurant, i-am zis pentru ce am venit, a început să râdă – „oh, game of legends, yes, I play too but I`m not that good. FIFA, do you know FIFA? I play that. Games are fun. Good luck to you!”. Între timp, mi-a venit și mâncarea, care, de altfel, a fost genială. Aia a fost cea mai mișto pizza pe care am mâncat-o până acum, cred că ajută și faptul că restaurantul e unul cu stil italian.

Iar atmosfera de acolo era…speechless. O liniște incredibilă, doar muzica care se auzea de afară de pe terasă foarte încet și câteodată râsetele clienților care vorbeau cu ospătarii. Mi-am dat seama atunci că oamenii ăștia chiar știu să se bucure de viață fără să și-o complice, lucru care mi-a fost confirmat pe parcursul șederii mele. Că de aia nu exista Wi-Fi la restaurantul ăsta, pentru că oamenii nu vin acolo ca să își dea check-in pe Facebook și să stea cu nasul în telefoane, ci vin acolo să se bucure de o mâncare bună și de o experiență relaxantă, să socializeze. Efectiv, m-am simțit atât de bine acolo, nu știu cum să mai descriu în cuvinte.

Am terminat totuși de mâncat, am achitat nota cu un tip lăsat băiatului care m-a ajutat cu Wi-Fiul și am plecat pe o băncuță din apropiere, fiindcă era de abea 14:05 și eu mai aveam 55 de minute de stat degeaba până să mă pot caza. Din nou, în timp ce stăteam acolo nu se auzea nimic, dar nimic, doar un ușor foșnet al frunzelor din copaci, niște păsărele care mai ciripeau din când în când, toate în combinație cu soarele care trecea printre ramurile copacilor și mă acoperea pe jumătate. Câtă liniște, câtă pace, cred că au fost cele mai liniștite 50 de minute de care am avut parte într-o lungă perioadă de timp. Pur și simplu nu mă mai interesa că trebuie să mă cazez, aș fi putut la fel de bine să stau și acolo pentru o perioadă mult mai lungă, pentru că era un sentiment minunat care m-a deconectat cu totul de la lumea din jur.

S-a făcut totuși ora 15:00, am mers să iau cheile de la apartament. Ca idee, cheile erau lăsate undeva între niște tufișuri, într-un locker cu cifru care era legat de un gărduleț. M-a mirat treaba asta, adică, eu nu mi-aș lăsa cheile de la apartament într-un boschete, chiar dacă știu că trebuie să vină cineva mai încolo să le ridice. Dar, din nou, la ei e vorba de o cu totul altă mentalitate.

Am luat până la urmă cheile, am intrat în bloc și urcam pe scări, încă puțin supărat pe neamț că nu m-a lăsat să intru mai devreme. Asta doar până când am descuiat ușa și am intrat în apartament. Pentru că, odată acolo, mi-a trecut instant supărarea. Totul era perfect aranjat. Totul, până la ultimul detaliu. Atmosfera pe care ți-o lăsa casa aia era de neimaginat. Efectiv m-am simțit, nu acasă, mai bine decât acasă. O să las pozele de mai jos să vorbească pentru treaba asta.

În fine, ideea e că cu o noapte înainte nu am putut să dorm deloc și eram super obosit. Am zis că am timp să dorm o oră până să plec spre studio, dar m-am luat cu alte chestii și era deja târziu când am plecat. Am mers totuși să văd meciurile, dar nu am stat foarte mult pentru că deja în mijlocul celui de-al treilea meci am simțit că efectiv o să cad acolo și m-am cărat cu un taxi până acasă, loc în care am adormit instant.

A doua zi, am luat-o de dimineață din loc, să apuc totuși să fac și alte chestii în afară de a vedea EU LCS. Am fost la „The Museum of Gestapo”, alcătuit din fostele clădiri ale poliției secrete din Al Doilea Război Mondial, după care în zona „Nikolai Quarter”, unde se găsesc niște clădiri vechi foarte mișto, iar în final am pornit către „Gendarmenmarkt” pe unde m-am plimbat un pic și am băut o bere pur germană la halbă înainte de a mă îndrepta spre casă ca să fac un duș, să mănânc ceva și să pornesc spre evenimentul principal care m-a adus în Berlin. Iar dacă vă întrebați de ce în galeria foto pe care o găsiți mai jos nu sunt decât poze de după evenimentele menționate mai sus, e pentru că am avut destul timp încât să și „editez” pozele de mai sus, iar cumva am reușit să le corup pe toate încercând să le import de pe card direct într-un FTP. Fuck me, I guess.

În fine, restul zilei a fost așa. EU LCS, atmosfera a fost foarte mișto și m-am simțit foarte bine acolo. M-am bucurat că am reușit în sfârșit să văd pe viu o zi întreagă de LCS. Cred că era 10:30 când am plecat către o zonă apropiată în care erau mai multe puburi, practic m-am dus și eu unde am văzut că se ducea toată lumea. Iar pentru restul nopții până la patru dimineața nu pot decât să îi mulțumesc tipei din Polonia pe nume Agnieszka în compania căreia am petrecut o noapte..de neuitat, ca să zic așa :).

Am vrut să mai fac ceva și a doua zi de dimineață, dar m-am trezit pe la 10:00 și trebuia să-mi fac check-out până la 12:00, deci singurul lucru pe care l-am mai făcut a fost bagajul.

În concluzie, experiența a fost foarte mișto, Berlinul e un oraș superb iar mentalitatea și stilul de viață al nemților e greu de descris în cuvinte. Ce știu cu siguranță e că dacă o să am ocazia să emigrez în Germania, o să o fac fără nici un regret și fără ezitare. Pur și simplu calitatea vieții de acolo nu se poate compara cu cea din România. Poze mai jos.

Ah, și dacă vă întrebați ce caută o poză cu mâna mea julită și o fereastră deschisă în galeria de mai sus, e pentru că pe fereastra aia am sărit eu după ce am greșit clădirea în ziua a doua și am reușit să mă încui singur pe scara interioară. Fun story… Apropo, să se țină cont și de locul de barosan pe care l-am avut în avion la întoarcere, da? Mulțumesc.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.