Despre copii, părinți și justiție

Am văzut la zoso.ro articolul ăsta, despre copiii celor care se află în închisoare, în care autorul spune că nu ar trebui să ne fie milă de copiii celor care sunt în închisoare și că e ok să ca un copil să își vadă părintele în spatele gratiilor într-un loc mizer atunci când îl vizitează, și aia o dată la nu știu cât timp.

Ok, ideea e alta. Nu susțin infracțiunile și pe cei care le-au făcut. Fiecare trebuie să plătească pentru propriile acțiuni, asta e de la sine înțeles. Problema adevărată e atunci când repercusiunile unui individ se răsfrâng și asupra celor din jurul lui care nu au nici o vină pentru ce a făcut el.

Există două tipuri de infractori. Oamenii cu relații și implicați în politică care fac contracte cu statul de milioane de euro și scapă cu niște pedepse infime și ceilalți oameni, pornind de la cel care face o evaziune fiscală sau o fraudă informatică pentru câteva sute de mii de euro până la ăla care dă în cap pe stradă ca să își ia un pachet de țigări.

Oamenii cu relații de obicei au copii care oricum pe la 25 de ani deja au făcut o facultate la privat, au un post bine plătit tot undeva la stat și putem spune că nu au avut sau nu or să aiba grija zilei de mâine niciodată, cum nici tăticul nu a avut-o, chiar dacă a stat el vreo 2 ani pe la pârnaie (asta în cazul în care nu a scăpat cu o suspendare).

Oamenii ăialalți, în schimb, sunt într-o altă situație. Exemplu personal, am o cunoștință care e în acest moment la închisoare pentru evaziune fiscală cu un prejudiciu pe care nu îl cunosc exact, dar el personal mai mult de 100.000 de euro nu a obținut din acele infracțiuni. Înainte de comiterea infracțiunilor nu a mai avut nici o problemă cu legea, a muncit ca și taximetrist și ca și altceva, avea o soție și un copil. Ce a făcut mai exact? A falsificat niște facturi împreună cu alți oameni pentru a obține returnări de TVA, prin mai multe firme, etc., e complicat. Dar nu ăsta e subiectul. 9 ani mai târziu, a fost pentru prima dată inculpat în dosar. 9 ani mai târziu!!! Ce s-a întâmplat în final? 7 ani și 8 luni de închisoare cu executare. Pentru cineva care nu a mai fost certat cu legea niciodată și după 9 ani de zile de la comiterea infracțiunilor. I-a păsat cuiva că are o familie, că are un copil mic și că e singurul care aduce bani în familie? Nu. Nu mă înțelegeți greșit, nu merg pe principiul că familia sau orice altă conjunctură poate sau ar putea să înlăture răspunderea penală pentru niște infracțiuni pe care cineva le-a comis. Nu funcționează așa, sunt conștient și am mai zis asta, dacă faci plătești.

Dar nu așa se face dreptate. Nu iei o persoană și îi dai cu totul viața peste cap, distrugându-l atât pe el cât și pe cei din jurul lui fără nici un motiv întemeiat. Ok, a furat? Dă-i o suspendare prima dată, să vezi dacă se învață minte. Ok, ești un judecător mai dur și crezi că totuși nu merită o suspendare? Dă-i doi ani cu executare. Hai, doi ani jumate. Arată-i că nu e frumos la închisoare și fă-l să fie conștient că dacă mai face, data viitoare ăia doi ani și jumătate nu or să fie nimic comparativ cu ce urmează. Că ăsta e scopul unei pedepse, prevenirea comiterii de noi infracțiuni.

Deci sunt cazurile de genul ăsta, și mai sunt cazurile cu copiii care provin dintr-un părinte care face parte din cealaltă categorie de infractor, respectiv ăla care fură din magazine și pe stradă. Tipul clasic, fără educație, fără prea mult creier, provenind ____________ (vă zic mai târziu de unde). Cumva ăsta ajunge pe la 25 de ani deja fiind trecut pe la pârnaie de două ori, ajunge cumva să facă un copil cu o femeie care provine de asemenea dintr-un mediu similar și după se duce din nou la pârnaie pentru 2.000 de lei pe care îi lasă nevestesi-sii, contemplându-se singur că a făcut-o „pentru familie, să moară familia mea dacă nu!”. Ăsta e oricum un copil al închisorii, pornind de pe la 14-15 ani și ținând-o așa până la bătrânețe. Ăsta e oricum pierdut și de obicei ajunge să aibă o viață mai ușoară în penitenciare decât în libertate.

Din exemplele astea două, ce concluzie putem să tragem? Copilul din primul caz, deși provine dintr-o familie normală, o să fie oricum traumatizat emoțional pentru că azi tati e, mâine nu mai e și îl vede doar o dată pe săptămână sau chiar mai rar, fără ca mami să îi poată explica cumva de ce s-a întâmplat asta sau fără să îi poată spune măcar când vine tati înapoi. Îl ajută asta în viață pe copil să realizeze „că dacă încalcă legea, va ajunge tot după gratii”, după cum spunea autorul articolului sus-menționat? Nu. Îl ajută doar să nu se dezvolte emoțional suficient și să aibă probleme mai târziu din cauza asta.

Copilul din al doilea caz o să fie crescut numai de mă-sa care a crezut că e o idee bună să faci un copil cu o versiune deloc îndepărtată a lui Luță agresorul. O să îl ducă de câteva ori la vizită la tac-su, până se termină ăia 2.000 de lei lăsați de el acasă, după care ăla nu o să mai audă niciodată de ea, iar ea a plecat cine-dracu`-știe-unde cu tot cu copil. Evident, ăla micu` până la acest moment nu are nici o vină, poate doar că s-a născut. Dar o să crească fără educație, prin cine știe ce locuri și anturaje mizere, o să înceapă să fure sau să cerșească pentru că e singurul lucru pe care îl poate face și pentru că atât a văzut în viață, o să crească, o să ajungă pe la 16 ani închis pentru niște furturi, iese pe la 19, fură iar, ajunge la pârnaie și iese pe la… 25 de ani?

De unde a provenit copilul ăsta de a ajuns așa? Fix de unde a provenit și tac-su. Pentru că e un ciclu infinit care o să se repete mereu și mereu, pentru că pe statul român îl doare în cur de probleme din educație, pe lângă altele. Pentru că totul pleacă de la sistem care nu face nimic ca să se asigure că cel puțin în 20 de ani o să se rezolve problema mediilor defavorizate, ca să știm că peste 20 de ani nu o să mai avem parte de astfel de generații despre care am spus mai sus. Pentru că de la lipsa educației pleacă multe dintre problemele societății de astăzi.

Dar lasă, că momentan România are alte probleme. De exemplu cum Guvernul se ceartă cu Klaus despre niște legi care e clar că nu ar trebui să treacă, dar ăștia din Guvern au prea mult tupeu și putere și profită de chestia asta ca să facă ce vor ei, iar ăsta de e președinte e prea mototol și speriat că își pierde scaunul de la Cotroceni ca să facă ceva. Și ies cu toții și dau declarații la televizor. Ah, și nici nu e timpul potrivit să se facă ceva. Vine vara, concedii, vacanțe, etc. Lasă că vedem noi la toamnă. Momentan avem alte lucruri mai importante de rezolvat.

Despre idioții de pe Facebook

Eram pe Facebook mai devreme și văd postarea asta.Screenshot_1

În general când există postări de astea există o singură categorie de idioți. Ăia care cred că e legitim când văd o postare care include un Superman care pare că suferă de leucemie, un logo Facebook redimensionat prost, o poză cu Mark redimensionată prost și un text făcut în Paint. Și fac ce scriu în poză pentru că proști și pentru că instinctul de turmă. Pe ăia îi vedem clar în numărul de comentarii – peste 25.000 în acest moment. Ăia deja sunt ireversibil pierduți și nu mai poți să le faci nimic. Ăia sunt totuși într-un fel inocenți.

Pe ăia o să îi lăsăm în pace acum și o să trecem mai departe, la categoria mai periculoasă, aia a idioților agresivi. Ca ăsta din poză.

Screenshot_2

Hai să recapitulăm. Ce văd eu când mă uit la postarea lui Micutzu? Că omul a semnalat că erau la acel moment 22.000 de idioți care au dat reply la postarea unei pagini de Facebook care are usernameul ilie.jr.

Screenshot_3

Ce vede idiotul agresiv din comentariul de mai sus când se uită la postarea lui Micutzu? Idiotul agresiv de mai sus vede că Micutzu de fapt ar fi dat share la postarea aia pentru că ar fi crezut că e pe bune.

Iar idiotul nostru agresiv se sesisează. Pentru că ăsta e un tip mai special de idiot. Ăsta e un idiot informat, urmărește opt pagini de știri pe Facebook și are o părere despre orice, comentează și se inflamează online indiferent care e subiectul pentru că el vrea ca lumea să remarce faptul că el are o părere și că și-o susține sus și tare. Nu contează că mai mult din jumătate din lucrurile la care comentează nu le înțelege. Nu contează că părerile lui se formează în general ca și contra-păreri la părerile altora ca el, nu. Pentru el contează că dacă cineva comentează la o poză cu un măr „ăsta e un măr”, atunci el nu poate să stea deoparte și să se gândească „uite, o poză cu un măr la care unul a comentat că ăla e un măr. Ia să vedem, cât e ceasul? 19:53. Ok, mai am timp 7 minute până intră Gâdea în direct cu o oală de căcat la televizor din care ne dă la toți câte o linguriță, ia să mă inflamez eu repede pe subiectul ăsta.” În cazul de față, nici nu mai contează că și ălalalt era la fel de prost pentru că a simțit nevoia să spună public la o poză cu un măr că ăla e un măr. Nu, ăla era idiotul pacifist și inocent. Ăla nu era atât de deranjant și contextul nici nu mai contează aici. Aici contează că indiferent care e subiectul, idiotul agresiv trebuie să aibă o părere și el își formează părerea strict ca să fie în contradictoriu cu ceilalți ca să aibă o cauză pe care să o susțină.

Idiotul apasă pe reply. „Bă, da tu ești prost? Păi ce crezi, că noi suntem atât de idioți încât noi nu ne-am dat seama că ăla e un măr? Bine că ești tu deștept. Și ia stai așa, dar de unde știi tu că ăla chiar e un măr? I-ai făcut tu analiza microbiologică să vezi că așa e? Dacă nu e un măr și e o pară? Ce, știi tu sigur cum arată toate speciile de mere și pere de pe Pământ? EȘTI PROST ȘI EU SUNT DEȘTEPT PENTRU CĂ EU TE CONTRAZIC MAI TARE ȘI MAI RĂSPICAT ȘI ASTA FACE CA PĂREREA MEA SĂ FIE MAI VALIDĂ DECÂT A TA.”

E trist că orice idiot are acum dreptul să aibă acces la Internet. Și la ajutor social. Pot să pariez că peste 70% din ăia care au comentat la postarea originală trăiesc pe ajutor social sau alocațiile copiilor. Dacă ar fi necesar un test de inteligență ca să accesezi Internetul, 70% din utilizatori ar dispărea și am avea un Internet mai bun.

Și nu mă refer la genul ăla de test de inteligență cu pătrățele și căcaturi. Nu, un test simplu cu câteva întrebări care să identifice mai degrabă capacitatea individului de a lua o decizie și a își forma o părere în mod rațional. Gen:

  1. Ce părere ai despre conflictele contemporane raportate la influențele geo-politice actuale? Varianta 1: Vreau să răspund. Varianta 2: Nu știu, nu mă bag.

Băi, orice om cu puțină decență și bun-simț care nu e expert în domeniul ăsta și-ar da seama că nu are nici o idee despre ce e vorba și că nu poate implicit să aibă o părere despre un lucru pe care nu îl cunoaște. Ar bifa „nu știu„ și ar trece mai departe. În afară de idioții agresivi care ar porni televizorul, ar da pe Antena 3 sau Realitatea și ar aștepta până ar apărea ceva care să aibă și cea mai mică legătură cu întrebarea. După care ar sta frumos cu polonicul lângă televizor, ar înghiți căcat pe tema asta până le-ar plesni stomacul și după ar veni și ar răspândi o parte din căcatul care se revarsă din ei printr-un răspuns la întrebarea de mai sus. Asta ar face idioții agresivi.

Și ca să nu ne limităm la Internet, am putea duce chestia la nivelul următor și să facem din asta o condiție existențială pentru dreptul la viață. Din Internet mai bun ajungem la o lume mai bună. Dar dacă aș zice asta ar sări unul să-mi spună că „și idioții ie oameni„ și dreptul la viață și bla bla bla. Ok, ar avea dreptate. Dar uite că totuși am zis-o.

Despre calitatea produselor – România vs. Europa

Am început recent să îmi mai cumpăr una, alta pe lângă casă pentru că voiam să schimb câteva lucruri și pentru că shopping.

Așadar, acum două săptămâni mi-am căutat un birou nou pentru calculator pentru că mi-am achiziționat și un workstation nou și nu aveam loc suficient pentru monitor, unitate, imprimantă și laptop. Plus spațiu pentru mine. Prima dată, găsisem un birou la IKEA cu prețul undeva la 450 de lei. Totul ok, IKEA face mobilă bună și de calitate, nu poți să te plângi în legătură cu asta. Singura problemă a fost costul de livrare – 155 de lei. Acum, eu înțeleg, e un birou, e greu, costă transportul. Dar 1/3 din prețul produsului mi s-a părut cam mult și mai degrabă căutam în altă parte iar banii ăia îi băgam într-un produs mai de calitate, nu în transport.

Și am făcut greșeala de a căută și găsi un birou pe site-ul eMag, dar care nu e vândut de eMag ci de unul din magazinele lor partenere care își promovează produsele prin marketplaceul eMag. Și de aici a început experiența mea neplăcută cu un magazin numit ProdAlcar, o firmă de mobilă românească de pe la Piatra Neamț.

Primul lucru care m-a deranjat e că ei nu se deranjează să îți mai actualizeze starea comenzii în contul tău eMag odată ce ai făcut-o. Dacă în mod normal atunci când faci o achiziție e normal să primești updateuri în legătură cu starea comenzii, la ei nu e așa. Au trecut trei zile, nimic nou în legătură cu comanda. M-am gândit că poate nu aveau biroul în stoc, dar motivul principal care m-a făcut să aleg acel birou la acel moment era fix faptul că pe site era marcat ca și „în stoc” iar eu aveam nevoie de el repede. I-am sunat în acea zi, nu a răspuns nimeni.  Am sunat la eMag să îmi dea un număr de telefon al unui reprezentat al magazinului partener pentru că la numărul de pe site nu răspunea nimeni. Mi-au oferit un număr de mobil pe care îl aveau ei, la fel, nu a răspuns nimeni. Niciodată nu răspunde nimeni.

Ca mai târziu în aceeași zi să primesc un e-mail de la ei, tot după ce le-am trimis eu unul cu o zi înainte ca să îi întreb ce se întâmplă, e-mail în care scria că pachetul a fost deja trimis și ar trebui să îl primesc tot în ziua aceea, ocazie cu care mi-au oferit și numărul de tracking AWB de la curier. Păi bine mă nene, și astăzi mi-l dai? Culmea că în ziua aia nici nu eram acasă, dar am avut noroc că eram cu un prieten cu mașina și curierul avea drum fix prin unul din locurile prin care treceam eu, așa că ne-am întâlnit la jumate (referință fără să vreau la cel mai prost site de anunțuri din România după okazii), dar da, la jumătatea drumului și de acolo mi-am cărat singur coletul până acasă.

Unde am montat biroul cu ușurință și mi-a plăcut cât de ușor a fost totul.

Unde a urmat următoarea parte a poveștii, montarea biroului. Ca idee, așa a venit împachetat: piesele trântite una peste alta într-o cutie în care după formele exterioare puteai să juri că e împachetată Oana Roman și cu zgârieturi pe unele dintre ele tocmai din cauză că erau împachetate foarte prost. Trecând peste asta, m-am bucurat totuși că am primit în sfârșit biroul și am început să organizez piesele acestuia pe categorii ca să trec la montaj. Doar că după ce le-am organizat pe toate în parte, am ajuns și la schița de montaj. Care pentru un birou cu aproximativ 20 de piese era o foaie A3 (A3, nici măcar A4!!) cu 4 desene fiecare reprezentând câte un pas și niște instrucțiuni vagi din care nu înțelegeai mare lucru.

Evident, m-am uitat jumătate de oră ca prostul fără să reușesc să montez nici măcar un șurub după care am chemat un meseriaș să îmi rezolve treaba pentru că dacă nu mă pricep nu mă bag. Ca mențiune, omul în cauză a lucrat vreo 20 de ani la o fabrică de mobilă și chiar știe ce face, dar până și lui i-au luat patru ore să îl monteze pentru că a trebuit să mai dea el unele găuri în loc de cele din fabrică, pentru că alea erau date prost.

Nu spun prin asta că nu e normal să apelezi la cineva care se princepe atunci când tu nu te pricepi sau că ceea ce a făcut omul ăla nu e atât de greu. Fiecare meserie își are rostul ei și când nu știi e bine să nu te bagi și să lași pe cineva care se pricepe. Dar experiența mea cu magazinul în sine, de la livrare până la folosirea produsului final a fost extrem de proastă și am zis că de acum când vine vorba de mobilă și alte lucruri de genul nu mai comand de la magazine românești. M-am lecuit.

Iar ca idee, ieri am fost la magazinul JYSK din Bacău și mi-am luat o noptieră nouă. 130 de lei, finisaje drăguțe. Am dus-o acasă, deschis pachetul și ținând cont de experiența trecută, deja mă gândeam să îi dau telefon omului și să îl chem să mi-o monteze și pe asta. Dar am rămas plăcut surpins. Pentru o noptieră din 11 piese, am primit un manual de instrucțiuni de 14 pagini. Băi nene, ăsta îți arăta până și la ce unghi să învârți șuruburile. Să nu mai zic că punguța în care au venit toate accesoriile de montaj era foarte bine compartimentată și fiecare șurub sau piuliță în parte era într-o pungă și mai mică și identificată printr-o literă în manualul cu instrucțiuni.

Și da, până la urmă tot am chemat omul să mi-o monteze pentru că la pasul 3 nu am știu eu cum să introduc o camă demontabilă (cred că așa îi zice) și am zis din nou că decât să o stric, mai bine las pe cineva care se pricepe să se ocupe de treabă. Deși un search pe YouTube m-ar fi scutit de treaba asta.

Dar ideea e oricum că magazinul românesc își bate joc de clienți. Cel scandinav nu. Iar asta m-a făcut să decid ireversibil că de acum tot ce am nevoie să îmi cumpăr pe partea de Home & Garden o să îmi cumpăr de la JYSK ori altă companie internațională. Nu mai am nevoie de produse românești.

Justiția românească din propria experiență

După cum scrie și pe pagina „Despre mine”, da, am fost închis într-un centru de detenție pentru doi ani și șase luni, așa că o să detaliez un pic povestea asta.

Făcând un pic background check pentru a se înțelege, ai mei mi-au luat calculator pe la 6 ani. Chestia asta m-a prins, mi-a plăcut și am început să aprofundez. M-a atras în special gamingul și am făcut și ceva programare web (html, css, js).

7 ani mai târziu, în 2012, acasă, plictisit pe Internet. Google „free riot points cards”, la momentul ăla crezând că lumea încă oferă lucruri gratuite pe Internet și că un search pe Google o să mi le aducă pe toate mie, propriei mele persoane atât de importante într-un Internet atât de mare. Click, click, click, pagina 2, click, click, pagina 3, click click, . . . , pagina 8 – „Free carded RP game codes – sitedecarding.com”.

Da, am găsit coduri RP gratuite. Ca idee, punctele RP sunt puncte plătite într-un joc numit League of Legends. Coduri despre care nu știam la acel moment că au fost achiziționate de un tip dubios de pe un site de carding (=fraudă informatică prin instrumente de plată electronice) și care le-a postat acolo ca să atragă clienți pentru serviciile pe care le oferea.

Long short story, mi-am făcut cont, am luat două coduri gratuite, au funcționat. Minunat fiind de modalitatea prin care tipul ăsta putea să ofere și să obțină gratis lucruri care în mod normal costă bani, am început să navighez din ce în ce mai des pe site-ul în cauză (site pe care nu o să îl menționez aici din motive etice) și să învăț despre lucrurile astea. Am învățat cum să obțin date de identificare ale cardurilor bancare online, cum și unde pot să le folosesc, cum să identific și să profit de vulnerabilități ale serverelor online pentru a obține genul ăsta de date și alte lucruri de genul ăsta. Chestia asta chiar m-a prins rău de tot și după ceva timp tot ceea ce făceam în fiecare zi era legat doar de lucrurile astea și încercam să îmi perfecționez cât mai mult metodele de fraudare pentru a obține un profit cât mai mare. Am început cu timpul să obțin lucruri mai valoroase și să fac bani mai mulți, pentru că aveam cunoștințe din ce în ce mai avansate. Comenzile pe care le făceam la început, folosind date de carduri oferite de alți membri ai acelei comunități în mod gratuit după ce erau folosite de ei și prin care obțineam tricouri, brelocuri, abțibilduri și tot soiul de lucruri mici și ieftine s-au transformat în comenzi efectuate cu date de carduri pe care le obțineam pe cont propriu prin diferite metode și care îmi aduceau electronice scumpe, bijuterii și chiar transferuri de bani în valută ori monedă digitală Bitcoin.

Toate au mers frumos, până în luna august a anului 2013. M-am trezit într-o zi pe la cinci dimineața, încrezător fiind că o să înceapă o nouă zi plină de satisfacție pentru mine și gândindu-mă chiar din primele momente după ce m-am trezit ce aș vrea să obțin în ziua aia, având ca referință zilele și săptămânile trecute în care deja obținusem și cheltuisem o grămadă de bani și cu dorința incredibil de mare de a avea și mai mult. Stăteam pe canapea, navigând pe iPhone-ul meu. S-a făcut ora șase dimineața, sună interfonul. Mă duc să răspund, nu se aude nimic. Mă întorc din nou pe canapea. Sună din nou. Se duce tata – „Poliția, deschideți”. Tata a apăsat pe buton, primindu-i pe neașteptații vizitatori în scara blocului și în nici două secunde ofițerii DIICOT Bacău și BCCO Bacău erau la ușă. Cioc, cioc – „Poliția, deschideți sau spargem ușa”. A deschis. Șapte ofițeri în civil au intrat în apartament cu mandat de percheziție și mandat de aducere pe numele meu. Mi-au răscolit toată casa, confiscându-mi toate dispozitivele pe care le aveam și micul depozit de obiecte pe care îl formasem în apartament. După aproximativ opt ore de percheziții, atât în apartamentul în care locuiam la acel moment cât și la casa părinților mei de la țară, am fost prezentat în fața unui procuror la sediul DIICOT Bacău. Menționând aici incredibila dezvoltare fizică a corpului meu (momentan am 1.80m, 54 kg) – gândiți-vă că eram mai scund și mai slab atunci – imediat ce am intrat în biroul procurorului m-a și întâmpinat cu sintagma „Marele infractor Oancea Cezar. Bine ai venit, ia un loc”. Dacă nu aș fi fost în situația aceea, m-ar fi bufnit un râs teribil la auzul acelor cuvinte. Dar în ciuda circumstanțelor în care mă aflam, râsul nu era chiar primul lucru pe care îmi venea să îl fac. Continuând, după încă 3 ore de audieri, mi-a spus în final lucrul pentru care mă rugasem deja de o sută de ori în gând în timp ce stăteam pe scaunul ăla din birou, cu ai mei într-o parte și avocatul în cealaltă: „Bun, noi am terminat aici. Tu o să te duci acasă acum și o să te chem eu iar altă dată. Ești liber”. Nu am putut să mai reacționez în momentul ăla, am schițat un zâmbet, am dat bună ziua și am plecat. Lucrul ălă, care la acel moment mi s-a părut cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viața mea, avea să îmi schimbe în mod drastic viziunea despre lume și cum funcționează lucrurile și aveam să plătesc mult mai scump pentru asta.

Mai exact, după încă aproximativ 3 luni am început să fac din nou aceleași lucruri. În astea 3 luni am mai fost chemat o dată la DIICOT și am participat la perchezițiile informatice care au fost efectuate pe dispozitivele care mi-au fost ridicate la percheziția domicilară. În viziunea mea de atunci, am dat cu subsemnatul odată și am stat la caterincă cu niște gabori într-un birou la BCCO, care mi-au cumpărat chiar și o cafea. Ce dracu` s-ar putea întâmpla mai rău de atât?

Așadar, mi-am reînceput activitatea, cu siguranță deplină în faptul că dacă aș mai fi prins încă o dată repercursiunile ar fi fix aceleași, că mie nu o să îmi facă nimeni nimic pentru că ceea ce fac nu e atât de grav și cu un nivel de securitate mai sus în ceea ce privește modul în care făceam lucrurile. Și am continuat în felul ăsta o lungă perioadă de timp, doar că nivelul mai mare de securitate implica tranzacții mai restrânse și posibilități de monetizare mai puține, lucru care de asemenea avea să mă influențeze mai târziu.

Timpul a trecut, și iată că am ajuns în luna martie a anului 2015. Între timp judecata procesului începuse la Tribunalul Bacău și mă afișasem de mai multe ori în fața instanței, eu lipseam de la școală pentru că nu îmi plăcea și nu o consideram importantă, lucru pe care îl susțin și acum dar care s-a reflectat într-un mod negativ în raportul efectuat de Serviciul de Probațiune în ceea ce privește persoana mea (raportul fiind o procedură obligatorie în cauzele cu minori și care încearcă să formeze o imagine de ansamblu asupra inculpatului, mediului din care provine și familiei acestuia). A venit și ultima zi a procesului pe fond și dezbaterea cauzei. Printre multe alte întrebări și concluzii, judecătoarea a menționat și „Domnule Oancea, văd că în ciuda insistențelor și avertismentelor pe care vi le-am dat, tot nu vă faceți ceea ce ar trebui să faceți”. Iar lucrul care m-a revoltat cel mai tare a fost remarca morală pe care tot judecătoarea a făcut-o pe un ton deloc neprietenos și pe care dacă l-aș fi folosit eu aș fi fost acuzat că am un comportament neadecvat în sala de judecată: „și eu am avut o fată la școală, chiar în alt oraș, care stătea la cămin și îi trimiteam pachete prin tren. Și chiar în felul ăsta a terminat liceul și facultatea dar nu a lipsit de la școală. Tu ai toate condițiile și facilitățile de care alții nu beneficiază și nu te interesează”.

O să fac o pauză aici ca să spun că respect toate deciziile pe care instanțele de judecată le-au luat în ceea ce mă privește, m-am supus acestora, le-am respectat întru totul și încă o fac. Dar să mi se facă o astfel de remarcă într-o sală de judecată, de către un judecător care a considerat important să compare siutația mea cu a propriului copil și să justifice prin acest mod decizia ulterioară de a mă condamna la pedeapsa maximă admisă de lege mi se pare inadmisibil și mi-a demonstrat cât de multă nedreptate există în justiția română și care e capacitatea în funcție a unor magistrați. NU contează că eu la momentul ăla comiteam din nou genul ăsta de infracțiuni fiindcă ele NU erau descoperite la acel moment și în temei legal nu existau. Singurul motiv pe care doamna judecător l-a găsit la acel moment ca să îmi aplice pedeapsa maximă a fost faptul că lipseam de la școală iar singurul mod prin care a reușit să facă din asta motivul principal în justificarea soluționării cauzei a fost să pună acest lucru într-un context subiectiv și extrem de nepotrivit într-un proces penal. Demn de menționat este și faptul că în hotărârea penală doamna judecător nu a considerat necesar să redea acest dialog, LUCRU CARE ESTE OBLIGATORIU PRIN LEGE CA ORICE DEZBATERE ȘI CONCLUZIE PUSĂ ÎN CURSUL UNUI PROCES PENAL DE ORICARE DINTRE PĂRȚI, CHIAR ȘI DE CĂTRE PREȘEDINTELE COMPLETULUI DE JUDECATĂ, SĂ FIE REDATĂ ÎN SCRIS ÎN HOTĂRÂREA PENALĂ. În schimb, a concluzionat sec, ca și motiv principal al aplicării pedepsei maxime prevăzute de lege: „pentru a avea timp să își termine studiile”. Închei scurt pauza prin a vă spune că în doi ani și jumătate de detenție nu am reușit să termin nici măcar o clasă în plus și asta strict din motive și decizii care nu au ținut de mine ci de sistemul penitenciar și legislația de rahat.

Revenind, după ultimul cuvânt mi s-a spus că rămân în pronunțare peste două săptămâni, ceea ce însemna că în fix două săptămâni de la acel moment avea să se desfășoare o altă ședință la tribunal, fără participarea mea ori a avocatului ci doar a judecătorului și a procurorului, în care urma să fie decisă sentința penală. La momentul ăla nu știam exact ce urmează să se întâmple, dar având asigurarea avocatului și a altor persoane în domeniu pe care le-am consultat, respectiv că „o să îți aplice o măsură neprivativă de libertate, cel mai probabil libertatea supravegheată. Nu ai ce să pățești, că aveai 14 ani când ai făcut faptele, ai recunoscut și ai colaborat, chiar nu are ce să ți se întâmple”. Bazându-mă astfel pe aceste cuvinte, nu am acordat prea multă importanță la ceea ce avea să se întâmple…

Iar ceea ce avea să se întâmple m-a lovit pe neașteptate. În ziua pronunțării, lucru de care nici nu îmi mai amintisem deoarece nu aveam nici un motiv să mă îngrijorez, aveam să aflu într-un mod extrem de neplăcut care a fost soluția dată de judecătoare.

Ora 15:00. Stau la calculator. Vine maică-mea să mă întrebe:

– „Ia vezi, nu a apărut pe net pronunțarea?

– Nu a apărut, nu cred că apare azi că nu le bagă ăștia pe Internet în aceeași zi. Ne uităm mâine”, am spus eu, cu total dezinteres față de ceea ce putea să se întâmple și evitând astfel să îmi întrerup activitatea extrem de interesantă pe care o desfășuram în momentul ăla de a naviga pe reddit.

Ora 19:00. Tot la calculator, plictisit, îmi trece prin minte ce m-a întrebat maică-mea. „Ia să văd eu mă, nu a apărut totuși aia?”. Tribunalul Bacău. Dosare. Număr 3952/110/2014. ”[…] aplică inculpatului minor OANCEA CEZAR IULIAN măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenție pe o perioadă de cinci ani”. Fuck. FUCK. FUCK FUCK FUCK FUCK. O, Doamne. O, nu. Doamne, ce mă fac?! Ce dracu` se întâmplă, nu se poate! Apucă ghiozdanul. Bagă laptopul în el. Uită-te în portofel. 100 lei. Băga-mi-aș pula, ce să fac cu 100 de lei? Uită-te repede pe stradă să nu vină poliția. Ok, nu vine încă. Scrie bilet de adio părinților în care le spui că nu poți să mergi la pușcărie și că o să îi cauți tu. Scrie că îți pare rău. Fugi mâncând pământul că poate să vină garda în orice moment și să te ia. Mergi în stația de microbuz. Ia primul microbuz până în Bacău (la momentul acțiunii eram la casa alor mei de la țară). Ajungi în oraș, mai ai 80 de lei. Îți iei ceva de mâncare și un suc, te duci în parc pe o bancă și te așezi. Încerci să îți aduni gândurile, să pui totul cap la cap, să găsești o soluție ca să ieși din situația asta nasoală, dar oricât de mult încerci nu funcționează. Nimic nu mai funcționează, creierul tău nu poate să proceseze informația în mod coerent și mintea ți s-a dat peste cap, în același timp ai un milion de gânduri și de idei dar parcă capul îți e gol fiindcă chestiile doar îți zboară prin cap aleatoriu dar nu se opresc. Ore întregi petrecute pe banca aia nenorocită, într-o seară cu puțin peste zero grade și îmbrăcat doar cu un tricou și o jachetă subțire. Te culci acolo până a doua zi dimineață sperând că mâine o să găsești o soluție sau că mâine poate nu o să te mai trezești și astfel nu o să mai fie nevoie să găsești soluția.

Referință aici la piticigratis.com. Radu, cel care are site-ul, la momentul ăla avea o rubrică numită „sfaturi gratis”, adică întrebai orice și ți se răspunea. I-am trimis mail în ziua aia și i-am spus în ce situație sunt. Omul mi-a răspuns că fără bani chiar nu am ce să fac, și în orice caz până la urmă tot mă găsesc ăștia. Mi-a spus că da, e nasol la pușcărie, dar nu ai ce să faci, cel mai bine e să îți asumi și să mergi să îți execuți pedeapsa. Până la urmă trece. Mersi, Radu, că la momentul ăla sfatul ăsta mi-a prins extrem de bine și cine știe ce alt căcat aș mai fi făcut dacă nu erai tu cu mailul salvator la momentul potrivit.

Continuând povestea, am mers în piață, am mers la un țigan și am luat un telefon cu 20 de lei. Am sunat-o pe maică-mea, i-am explicat extrem de grăbit ce s-a întâmplat, cât de coerent am putut pentru că încă nu mă obișnuisem cu ideea, iar ea printre plânsetele pe care le avea din cauza faptului că nu știa unde sunt și ce am făcut, a reușit să mă calmeze spunându-mi că nu mă închide nimeni, că decizia nu e definitivă și că poate fi atacată prin apel, lucru pe care deja l-a făcut avocatul. Și pentru a doua oară am simțit că ăla a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Ca să mai scurtez din articol că scriu de vreo trei ore și nu pot să iau fiecare lucru în parte într-un singur articol ca să-l detaliez și o singură zi nu îmi ajunge pentru treaba asta, dar e posibil ca pe viitor să revin și cu partea a doua dacă o să consider necesar – între timp dosarul a intrat în apel, iar în iulie 2017 am fost la ședința de judecată unde mi s-a acordat un nou și ultim termen pentru a îmi pregăti apărarea, cu mențiunea explicită făcută de judecător că „ăsta chiar e ultimul termen. La următorul luăm soluția definitivă”. Lucru care m-a făcut chiar în acel moment să iau propria mea decizie definitivă că nu o să las lucrurile în voia sorții și că o să decid singur și prin propriile mijloace dacă merg sau nu la pușcărie, că nu o să aștept din nou decizia unui alt om în privința libertății și vieții mele.

Astfel că am deliberat. O să fac bani și o să fug. Plec din țară. Îmi schimb înfățișarea, îmi fac acte, fac rost de bani iar după pa și pusi. Mă duce capul cât să mă descurc să fac și bani și să nu fiu nici prins. Gaborii sunt idioți și nu or să poată face nimic.

Deci, am început cu primul pas, să fac bani. Aici trebuie să spun că și până în momentul ăla, cum am menționat și anterior, făceam încă infracțiuni prin internet și făceam și bani. Dar nu îndeajuns pentru treaba asta. Pentru treaba asta îmi trebuiau bani serioși și aveam de gând să îi fac cât mai repede cu putință. Iar faptul că trebuia să fac mulți și repede m-a silit să renunț la unele măsuri de precauție pe care le-aș fi luat în mod normal ca să mă asigur că nu poate să mă depisteze nimeni în legătură cu operațiunile pe care le făceam. Iar lucrul ăsta a fost și cel din urmă care m-a făcut să îmi pierd libertatea.

Menționez că eram și depedent de pariuri sportive la momentul ăla, ca să se înțeleagă.

Apucă-te și fă bani. Propune-ți ca în două săptămâni să faci 10.000 euro. Faci mai mult de 10.000 euro după două săptămâni. „Hai să-i înmulțesc, să fac mai mulți că am nevoie.” Îi joci la pariuri, pierzi. Repetă cu 20.000. Același rezultat. Repetă cu și mai mulți dar fă aceeași greșeală din nou și din nou și din nou. Între timp se instalează paranoia, știi că greșești și știi că asta implică riscuri, că ai putea fi prins. Legea spune că nu au voie să intre peste tine înainte de șase dimineața. Pui alarma la cinci și ai bagajul pregătit în fiecare dimineață, în caz că vine garda ți-ai luat geanta și ai fugit (la momentul ăla locuiam tot la casa de la țară la ai mei – ideea era că eu îi pot vedea venind pe șosea înainte să ajungă la mine și pot fugi prin spatele casei într-un timp de reacție decent, cu un avantaj de cel puțin două minute și jumătate cât le ia să spargă o poartă din fier masiv). Ți-e frică totuși, în interiorul tău ai sentimentul că ceva s-ar putea să nu meargă bine, că ȘTII că ceva nu o să meargă bine. Totuși, stick with the plan. Reușești și pui ceva bani deoparte, pe ăștia i-ai fentat cumva de la a deveni parte din profitul caselor de pariuri. Ia-ți chirie în Berlin. Ia-ți acte false. Ia-ți mașină să te scoată din țară. Toate astea costă și nu ai destul cât să îți ajungă pentru toate întrucât să ai totul pus la punct perfect. Zici că pleci peste două zile, amâni. Vine ziua, amâni iar. „Până la urmă lasă, fac cât pot și cu o zi înainte de proces plec. În ziua când vine condamnarea eu o sa fiu deja ieșit din țară, o să fiu chiar în spațiul Schengen și de acolo mă mișc mult mai ușor. E ok. O să meargă”. Ziua procesului era pe 22 septembrie 2015.

14 septembrie 2015. Noaptea trecută de abea ai dormit, de fapt așa e în fiecare noapte că de mult nu ai mai dormit cum trebuie. Nu mai poți să dormi, cum dracului să mai dormi când știi în ce situație de căcat ești. Faci exact ceea ce ai făcut în fiecare zi până atunci, bani. Dar de ceva timp nici pe ăștia nu mai poți să îi faci cum trebuie. Ai început să îți asumi riscuri mai mari dar banii sunt tot mai puțini. Pur și simplu nu mai merge. Nu mai merge și gata. Nu ai noroc în viață. Stres maxim, nu știi ce să faci. Vine noaptea și te gândești că lasă, mâine o să iasă mai bine. Vrei să te culci. Ca de obicei, intră rutina paranoică în funcțiune. Bagaj – verificat. Bani – verificat. Acte – verificat. Alarmă la telefon – verificat (eu nu mă trezesc fără alarmă. Nici atunci și nici acum). Pui telefonul sub pernă ca să fii sigur că îl auzi. Pui capul pe pernă și încerci să adormi. Mai trec câteva minute – beep beep beep your iPhone battery is under 10%. „Futu-ți morții mă-tii”. Vrei să îl pui la încărcat, dar ești deja super obosit și parcă îți pică ochii în cap. Nu știi ce să faci. „Lasă, îmi bag pula, nu au venit până acum nu or să vină nici mâine. NU SE POATE SĂ VINĂ CHIAR MÂINE. NU AR FI CORECT”. Pui capul pe pernă și adormi.

15 septembrie 2015. Ora 06:00. Zgomot. Gălăgie. Nu ai timp să reacționezi pentru că primul lucru pe care îl auzi fix în momentul în care creierul tău a ieșit din starea de somn e „Poliția, deschide. Deschide bă că spargem ușa!”. Primul lucru care îl vezi sunt mascații postați în fața ușii tale. Au intrat. Mandat de percheziție și mandat de aducere.

Viață           1 – 0          Tu

Iar după aceea, am fost dus la Cluj. Reținut, arestat preventiv, condamnat, liberat condiționat în martie 2018. Mai pe scurt, trimis între tot felul de nenorociți, criminali, violatori și așa mai departe, în niște condiții mizere și mult prea josnice pentru demintatea unei ființe umane. Dar despre subiectul ăsta o să scriu alt articol, altă dată. Momentan e de ajuns.

Povestioară scurtă de final: Când au venit băieții de la Cluj cu mascații peste mine, eu am vrut să fac pe băiatul bun care colaborează că poate scap cumva ca și prima dată, adică mă duc să dau o declarație și mă întorc. Dar am dus planul într-atât de departe, încât într-o fracțiune de secundă înainte ca ei să intre peste mine deja m-am gândit la toată desfășurarea poveștii ăsteia în modul mai sus-menționat, așa că am ascuns repede portofelul cu toți banii în pernă și am tras fermoarul gândindu-mă că după ce mă întorc acasă tot o să am nevoie de ei să fug. După ce au intrat am făcut pe inocentul și le-am dat tot ce au vrut cu indicații precise – „da, mai am și un laptop ascuns acolo, mai sunt și telefoanele alea prin mașină, mai am și niște hard-diskuri aruncate pe colo, dar stați să vedeți că vă dau și parolele de la toate conturile mele, uitați, haideți să deschidem PC-ul să vedeți că nu vă mint. Vă dau tot. Da` stați să vedeți că vă dau chiar și date despre ăla despre care știu eu că mai face că i-am luat toate informațiile, e un hacker d`ăsta de prin București” – „Auzi, băiatu`, da` banii, banii unde sunt? Că știm că ai și de ăia. Dă și banii dacă tot ești tu așa de colaborativ”. – Stai dom`le așa că banii nu îi am în cash că i-am transformat pe toți în Bitcoin că știam că veniți. Da` nu îi mai vreau, vă dau tot. Vrei să îți dau adresa de la portofelul Bitcoin? Hai că ți-o dau. Uite acuma îți dau datele. Vrei să le și verificăm? Acuma` le verificăm, nu e nicio problemă. Eu sunt băiat serios.

Ăia chiar au mușcat-o și m-au crezut, desigur, fără să încerce să verifice datele pe care eu le-am oferit de la un portofel de Bitcoin care nici măcar nu exista pentru că nu puteau să facă asta atunci, lucrurile astea urmau să se facă pe parcursul anchetei. Urmau să plece din camera mea să continue percheziția și în restul casei. Au ieșit civilii, ies și eu. Un mascat în fața mea și unul în spate. Dau să ies din cameră, mă trage ăla din spate – „ia stai bă așa.”. Se uită la pernă, i se pare că stătea puțin strâmb, după cum chiar el mi-a zis în mașină. Băi, puțin strâmb. Adică PUȚIN. Și stătea așa fix din cauză că portofelul era umflat cu bani. Se oprește, ia perna și o întoarce. Ditamai umflătura. Deschide fermoarul – începe să plouă cu bani. Băi, curgeau, la propriu, parcă era Dunărea când se varsă în Marea Neagră. „Ia veniți colegii înapoi că am mai găsit ceva”. La care reacția ofițerilor BCCO care desfășurau percheziția a fost „ia uite măi, unde era portofelul lui virtual. În pernă.”