SSPIR nu sunt rasiști

Screenshot_25

Chiar mișto descrierea asta a lor. Deci un anumit grup etnic minoritar din România. Nu știm care, că nu putem să îi denumim într-un fel care ar putea fi considerat jignitor sau discriminator bazându-ne pe culoarea pielii lor sau manifestările medievale pe care le moștenesc din moși strămoși și le păstrează până în zilele noastre, cum a fost la Târgu Neamț.

Nu știu ce să zic. Eu cred că e vorba de țigani.

Play with fire, you get burned

Mai navighez din când în când pe RSTForums, de dragul vremurilor bune. Mă rog, reputația mea acolo nu e foarte ok, că eram un copil prost pe când umblam pe acolo, am făcut prostii și mi-au făcut băieții DOX, dar asta e altceva.

Am dat de postul ăsta acum câteva zile. O vulnerabilitate de tip XSS, într-o pagină Microsoft. Cred că e autentică din moment ce băiatul a apărut pe pagina „hall of fame” de la Microsoft. I-am reținut numele de la canalul de YouTube.

Total întâmplător, peste câteva zile primesc o cerere pe Facebook de la el, Sărdărescu Louis Aurel. Știam numele de undeva, dar nu eram sigur de unde. Până mi-a picat fisa, după ce mi-a spus că a citit articolul meu și că a fost într-o situație similară.

Dintr-una într-alta, a ajuns să îmi spună/arate ce a făcut el până acum. Realizările lui sunt așa:

http://www.zone-h.org/archive/notifier=D3v1X?hz=1

O listă de 10 pagini de site-uri, toate făcute cu „deface”. Cel mai probabil căutate pe google cu queries de tip inurl:?id=, apoi băgate în Havij sau SQLMap. Practic niște copilării pe care le poate face orice script kiddie. Dar până la urmă și TinKode a făcut asta, deci să nu fim răi pentru așa ceva.

Ideea e alta. Puștiul ăsta o ardea D3v1X pe internet și „spărgea” site-uri până l-au ridicat băieții de la DIICOT București și l-au dus la audieri. S-a întors acasă, din ce mi-a spus el dosarul lui e încă în stadiu procesual. Îmi și sună puțin cunoscută povestea asta 🙂. Problema e altundeva…

el: oricum next time daca vrei sa faci ceva ilegal foloseste truecrypt + vmware + whonix sau un stick cu tor tails sa bootezi dupa el
eu: in general erorile de securitate, „gaurile” sunt pe partea de retea. criptarea nu ajuta daca ajung baietii la tine pe partea aialalta, ca e deja degeaba. oricum, ca sa stii , tor e vulnerabil
el: daca bootezi dupa stick si ascunzi sticku
nu sunt dovezi
singura dovada e sticku si cand il scoti se sterge tot
eu: boss, ce zic eu si ce zici tu..pe stick ar fi deja dovezile fizice. dar alea sunt neimportante daca tu te descoperi pe partea de retea
stickul ala encryptat nu te ajuta daca tu cand faci chestiile pe care le faci esti victima unui dns leak sau mitm attack..
un vpn/tor/ce vrei tu nu e de ajuns sa zici gata, sunt safe
sunt mai multe chestii 🙂 dar majoritatea nu tin cont/nu sunt constienti
el: Nu prea au cum sa te prinda știu un hacker din Spania nu a fost prins cu vmwareu si whonix
eu: ok lol
eu doar iti zic sa ai grija ce faci pentru ca iti lipsesc niste notiuni despre treburile astea si.. nu ar fi ok sa ajungi pe unde nu trebuie
ia-o ca un sfat prietenesc

E trist că nici după experiența pe care a avut-o nu a învățat o lecție importantă, și anume că dacă te joci cu focul o să te arzi. Și el, ca și mulți alți copii care se ocupă cu treburi din astea pe net, nu au noțiuni nici măcar mid-level despre securitatea unui sistem informatic sau a unei rețele dar se cred miezul pământului, prea deștepți ca să fie depistați de către autorități sau altcineva. Din păcate, eu judec problema din punctul meu de vedere la 19 ani pe care îi am acum și având cu totul alte cunoștințe față de cele pe care le aveam pe la 14 ani când făceam și eu parte din „miezul” problemei. Pentru că și eu la acel moment am făcut aceleași greșeli.

Totuși…câteva noțiuni de bază, pentru Louis și cei ca și el.

Nici o platformă/sistem informatic nu este complet sigură. Din punct de vedere teoretic, este posibil, cel puțin până la proba contrarie. Din punct de vedere matematic, nu s-a putut demonstra până acum posibilitatea unui sistem complet bug-free, cu o excepție. Deci, deși din punct de vedere tehnic chestia asta s-a realizat odată, orice sistem informatic necesită și interacțiune umană, iar asta în cele din urmă face ca și cel mai sigur sistem informatic să devină vulnerabil.

Nici un tool nu este 100% sigur. Whonix este vulnerabil, după cum recunosc chiar și developerii acestuia, la atacuri de tip cold-boot sau Wi-Fi tracking. De asemenea, e bazat pe Debian, astfel că orice exploit care funcționează pentru Debian va funcționa și pentru Whonix sau alt sistem de operare similar.

TOR nu e sigur. Au avut băieții de la americani cu un nume din trei litere relayuri în TOR și au mai fost câteva chestii sketchy legate de rețeaua asta.

Deci, repet, nici un sistem informatic nu e sigur. Dacă ți se pare cool să dai deface-uri pe net, ar fi ok să fii pregătit și pentru consecințe. Iar dacă nu ai idee cum funcționează în spate programele de care tu te folosești ca să dai deface-uri sau orice altceva, atunci probabil ar trebui să te oprești din făcut ceea ce faci. Sau îți asumi ceea ce faci și ceea ce poate urma.

Mai fac o mică paranteză aici ca să menționez că nu încerc prin articolul ăsta să arăt ce zeu în ale securității cibernetice aș fi eu, ci doar îmi exprim un punct de vedere bazat pe cunoștințele pe care le am. Concluzia mea este că deși pe o perioadă de timp scurtă, există posibilitatea configurării și utilizării unui sistem informatic 99.99% sigur, în final acesta va deveni vulnerabil, fie din cauza laturii tehnice fie din cauza utilizatorului.

Ce vreau eu să concluzionez totuși e că e nașpa să nu poți pune liniștit capul pe pernă. Experience speaks for itself.

Online românesc

Am fost acum o săptămână și un pic la un interviu pentru un post în social media la o firmă care se ocupă cu distribuția de mâncare de animale. Nu am luat jobul. Doar că…

Compania în cauză e Rassi. Ideea a fost că am fost la interviu, a decurs totul ok, asta s-a întâmplat într-o zi de luni. Rămăsese să mă sune tipul cu care am vorbit și la interviu miercuri. Între timp m-a sunat, tot luni, și mi-a spus că nu mai e nevoie să stau în București și că nu aș putea obține oricum jobul la birou, dar pot să fac același lucru pentru primele câteva luni de acasă, din mai multe motive. Tipul a fost super ok totuși, nu despre asta e articolul.

Problema a fost că nu am menționat nimic despre trecutul meu legat de partea infracțională, studii, etc. Asta pentru că oricum am fost în București și pentru altceva, nu depindeam de jobul ăsta și am vrut pur și simplu să văd cum decurg lucrurile la un interviu și să capăt ceva experiență pe tema asta pentru viitor. Hai să-i zicem social experiment.

Am părăsit în ziua următoare Bucureștiul, așteptând telefonul de miercuri. Miercuri nu a mai sunat nimeni. Nici joi și nici în altă zi. Ideea e că eu am trecut blogul în CV. Probabil tipul de la companie sau altcineva l-a citit între timp și nu au fost foarte încântați de experiența mea profesională :).

Problema e cu totul altundeva. Problema e că mentalitatea românească în domeniul profesional încă e una învechită, în care contează mai mult hârtiile care confirmă că tu ai urmat drumul ăla standard în viață și că ești în stare să înveți un lucru în mod mecanic și să îl execuți tot în același fel în mod repetitiv, fără să vii cu ceva inovativ. Nu contează ce știi să faci ci contează cum faci.

Treaba stă în felul următor. Între timp văd că au găsit pe cineva care să se ocupe de prezența lor în online. Ce rezultate se văd? Păi…

1. Pe pagina lor de Facebook cu 5,000 de like-uri apar zilnic câteva postări cu același conținut care se vrea a fi comercial și având ca target să producă vânzări, să se facă conversii. Postări de la un tip care aparent nu știe să pună un thumbnail corect. Iar rezultatul acestor postări se vede clar, 0 like-uri, 0 comentarii și ghici ce?! cel mai probabil și 0 accesări.

2. Linkurile din postările de pe Facebook duc direct la o pagină de checkout pentru un produs prestabilit. Pentru că se știe, ca să faci conversii nu trimiți omul pe pagina shopului ca să își aleagă el produsul, ci îi bagi pe gât direct cel mai scump produs.

3. Site-ul are logoul descentrat și arată ca în…hai, ca în 2010, ca să fiu indulgent.

4. Au un blog. Un blog pe care se postează din ceva în ceva timp, nu știu din cât în cât, pentru că articolele nici măcar nu sunt afișate în ordinea datei după care au fost postate.

5. Tipul care scrie pe blog nu știe să insereze niște imagini în articole.

6. Tipul care scrie pe blog nu știe să scrie corect în limba română.

7. Au un widget pentru Instagram pe site. Iar când dai click pe o poză, te duce pe contul lui Trương Dương Mậu. Pe bune, așa îl cheamă. Vedeți și voi.

8. Ăla care a făcut site-ul închidea tag-ul <br> cu </br>.

Astea sunt câteva, pe care le-am găsit la prima vedere. Probabil pe partea de back-end e dezastru. Și pe partea de social media la fel. Dar așa se face online în România lui 2018. După care oamenii or să se plângă că de ce nu le funcționează strategiile, or să îl dea afară pe tipul responsabil și or să angajeze altul, tot cu diplomă.

Dă-i așea, Dorele. Dă-i, dă-i așea. Ia-o așea. Dă-i, dă-i, dă-i dă-i dă-i dă-i.

 

Două zile în Berlin

După cum am spus și acum câteva articole, în perioada 29 iunie – 1 iulie am fost în Berlin, în special pentru EU LCS Summer Split 2018. Relatări și poze, mai jos.

Am ajuns pe Berlin Schönefeld la 12:15. La început nu am știut două lucruri, și anume: faptul că roamingul trebuie activat înainte de a pleca din țară și limba germană. Astfel, m-am trezit că am ajuns acolo și am luat primul taxi către locația pe care am închiriat-o de pe AirBnb. Am făcut 25 de minute până acolo, și, surpriză, nu îmi funcționau datele mobile. Wi-Fi în zonă, nici atât. Iar ghidul de check-in era în germană, fiindcă neamțul care avea apartamentul nu parlea deloc engleză, astfel că nici nu am înțeles cum să iau legătura cu el și nici nu am băgat de seamă că check-in se face după ora 15:00. Eu eram la 13:00 acolo.

Ok, hai să văd, poate mă ajută cineva, am zis eu. Era un grup de oameni care se relaxau în fața scării celeilalte. „Hello, do you speak English?”. 8 persoane, nici un răspuns. Hmm. Am încercat să folosesc câteva cuvinte de bază – „internet, phone, wi-fi???”, nu s-au prins. Le-am arătat itinerariul de pe AirBnb iar unul din ei s-a ridicat zâmbind și m-a condus frumos 10 metri înapoi de unde venisem, până la scara unde urma să locuiesc, aratându-mi că aici e „Gothaer Straße 52” și bătându-mă pe umăr înainte să plece. Păi…asta nu m-a ajutat prea mult, dar i-am zâmbit totuși înapoi și i-am zis „thank you”, na, omul a vrut să ajute până la urmă.

Am plecat pe altă străduță. La fel, câțiva oameni care se plimbau, același răspuns negativ când întrebam dacă știu engleză. Am intrat într-un magazin până la urmă, iar vânzătoarea care vorbea totuși puțină engleză m-a îndrumat 200 de metri mai încolo către un restaurant foarte mișto – Amaretto. Gata, am zis, ăsta e restaurant, e obișnuit cu turiștii, clar se rezolvă.

Intru acolo, mă duc la bar unde erau ospătarii – „Hello, do you speak english?” – primul, nu. Al doilea, nu. Vine până la urmă și al treilea băiat, ăsta era mai tânăr, care îmi zice că „a little bit”. Bun, a little bit, e de ajuns, măcar tu. I-am explicat eu cam care ar fi problema și l-am rugat să îmi dea parola de la Wi-Fi să mă conectez și eu cinci minute ca să iau legătura cu proprietarul. S-a uitat la mine compătimitor și mi-a zis că „there is no Wi-Fi here, only big boss got Wi-Fi but he not here”. Oh, fuck. Bun, când eram gata să mă resemnez și să plec mai departe în căutarea sfintei rețele de Wi-Fi care să-mi rezolve problema, băiatul ăsta s-a dus repede până în spate și a venit cu telefonul de pe care mi-a făcut un hotspot. „Thank you, thank you, thank you so much!”.

Ok, dau să îl sun pe proprietar pe WhatsApp, nu răspunde. Îi dau mesaj, îi spun că nu îmi funcționează telefonul, că am ajuns la locație și că nu am nici cea mai mică idee cum să dau de el. Mi-a trimis niște poze cu ghidul de check-in până la urmă și mi-a zis că nu se poate decât după ora 15:00. La momentul ăsta deja eram cam supărat, am încercat să-i explic că sunt obosit, că dacă se poate să facem cumva să fac check-in mai devreme, că una, alta, n-a mers. El a ținut-o pe a lui că trebuie să facă curat și dacă e și termină mai repede mă caută el.

Am zis bun, măcar s-a rezolvat, hai să mănânc totuși ceva aici dacă sunt la restaurant. Am luat o pizza și o Cola, între timp am mai vorbit puțin și cu băiatul de la restaurant, i-am zis pentru ce am venit, a început să râdă – „oh, game of legends, yes, I play too but I`m not that good. FIFA, do you know FIFA? I play that. Games are fun. Good luck to you!”. Între timp, mi-a venit și mâncarea, care, de altfel, a fost genială. Aia a fost cea mai mișto pizza pe care am mâncat-o până acum, cred că ajută și faptul că restaurantul e unul cu stil italian.

Iar atmosfera de acolo era…speechless. O liniște incredibilă, doar muzica care se auzea de afară de pe terasă foarte încet și câteodată râsetele clienților care vorbeau cu ospătarii. Mi-am dat seama atunci că oamenii ăștia chiar știu să se bucure de viață fără să și-o complice, lucru care mi-a fost confirmat pe parcursul șederii mele. Că de aia nu exista Wi-Fi la restaurantul ăsta, pentru că oamenii nu vin acolo ca să își dea check-in pe Facebook și să stea cu nasul în telefoane, ci vin acolo să se bucure de o mâncare bună și de o experiență relaxantă, să socializeze. Efectiv, m-am simțit atât de bine acolo, nu știu cum să mai descriu în cuvinte.

Am terminat totuși de mâncat, am achitat nota cu un tip lăsat băiatului care m-a ajutat cu Wi-Fiul și am plecat pe o băncuță din apropiere, fiindcă era de abea 14:05 și eu mai aveam 55 de minute de stat degeaba până să mă pot caza. Din nou, în timp ce stăteam acolo nu se auzea nimic, dar nimic, doar un ușor foșnet al frunzelor din copaci, niște păsărele care mai ciripeau din când în când, toate în combinație cu soarele care trecea printre ramurile copacilor și mă acoperea pe jumătate. Câtă liniște, câtă pace, cred că au fost cele mai liniștite 50 de minute de care am avut parte într-o lungă perioadă de timp. Pur și simplu nu mă mai interesa că trebuie să mă cazez, aș fi putut la fel de bine să stau și acolo pentru o perioadă mult mai lungă, pentru că era un sentiment minunat care m-a deconectat cu totul de la lumea din jur.

S-a făcut totuși ora 15:00, am mers să iau cheile de la apartament. Ca idee, cheile erau lăsate undeva între niște tufișuri, într-un locker cu cifru care era legat de un gărduleț. M-a mirat treaba asta, adică, eu nu mi-aș lăsa cheile de la apartament într-un boschete, chiar dacă știu că trebuie să vină cineva mai încolo să le ridice. Dar, din nou, la ei e vorba de o cu totul altă mentalitate.

Am luat până la urmă cheile, am intrat în bloc și urcam pe scări, încă puțin supărat pe neamț că nu m-a lăsat să intru mai devreme. Asta doar până când am descuiat ușa și am intrat în apartament. Pentru că, odată acolo, mi-a trecut instant supărarea. Totul era perfect aranjat. Totul, până la ultimul detaliu. Atmosfera pe care ți-o lăsa casa aia era de neimaginat. Efectiv m-am simțit, nu acasă, mai bine decât acasă. O să las pozele de mai jos să vorbească pentru treaba asta.

În fine, ideea e că cu o noapte înainte nu am putut să dorm deloc și eram super obosit. Am zis că am timp să dorm o oră până să plec spre studio, dar m-am luat cu alte chestii și era deja târziu când am plecat. Am mers totuși să văd meciurile, dar nu am stat foarte mult pentru că deja în mijlocul celui de-al treilea meci am simțit că efectiv o să cad acolo și m-am cărat cu un taxi până acasă, loc în care am adormit instant.

A doua zi, am luat-o de dimineață din loc, să apuc totuși să fac și alte chestii în afară de a vedea EU LCS. Am fost la „The Museum of Gestapo”, alcătuit din fostele clădiri ale poliției secrete din Al Doilea Război Mondial, după care în zona „Nikolai Quarter”, unde se găsesc niște clădiri vechi foarte mișto, iar în final am pornit către „Gendarmenmarkt” pe unde m-am plimbat un pic și am băut o bere pur germană la halbă înainte de a mă îndrepta spre casă ca să fac un duș, să mănânc ceva și să pornesc spre evenimentul principal care m-a adus în Berlin. Iar dacă vă întrebați de ce în galeria foto pe care o găsiți mai jos nu sunt decât poze de după evenimentele menționate mai sus, e pentru că am avut destul timp încât să și „editez” pozele de mai sus, iar cumva am reușit să le corup pe toate încercând să le import de pe card direct într-un FTP. Fuck me, I guess.

În fine, restul zilei a fost așa. EU LCS, atmosfera a fost foarte mișto și m-am simțit foarte bine acolo. M-am bucurat că am reușit în sfârșit să văd pe viu o zi întreagă de LCS. Cred că era 10:30 când am plecat către o zonă apropiată în care erau mai multe puburi, practic m-am dus și eu unde am văzut că se ducea toată lumea. Iar pentru restul nopții până la patru dimineața nu pot decât să îi mulțumesc tipei din Polonia pe nume Agnieszka în compania căreia am petrecut o noapte..de neuitat, ca să zic așa :).

Am vrut să mai fac ceva și a doua zi de dimineață, dar m-am trezit pe la 10:00 și trebuia să-mi fac check-out până la 12:00, deci singurul lucru pe care l-am mai făcut a fost bagajul.

În concluzie, experiența a fost foarte mișto, Berlinul e un oraș superb iar mentalitatea și stilul de viață al nemților e greu de descris în cuvinte. Ce știu cu siguranță e că dacă o să am ocazia să emigrez în Germania, o să o fac fără nici un regret și fără ezitare. Pur și simplu calitatea vieții de acolo nu se poate compara cu cea din România. Poze mai jos.

Ah, și dacă vă întrebați ce caută o poză cu mâna mea julită și o fereastră deschisă în galeria de mai sus, e pentru că pe fereastra aia am sărit eu după ce am greșit clădirea în ziua a doua și am reușit să mă încui singur pe scara interioară. Fun story… Apropo, să se țină cont și de locul de barosan pe care l-am avut în avion la întoarcere, da? Mulțumesc.

DRPCIV și alte minunății

Astăzi am fost cuprins de un sentiment de nostalgie, o stare minunată de spirit, o trăire incredibilă. Iar asta s-a întâmplat doar cu ajutorul minunatei noastre Românii. Vă invit și pe voi să luați parte la această călătorie magică…

Gata, enough bullshit. Deja era să cred ce am scris în subtitlu.

Deci. Vreau să fac o programare pentru transcrierea unui vehicul. Dacă intri pe Google și cauți „transcriere vehicule Bacău”, prima dată te duce pe site-ul Prefecturii Bacău. Accesând acel site am intrat eu în starea mai sus menționată pentru că site-ul ăla arată ca în anii `90. Pe lângă că arată cum arată, nici măcar nu funcționează. Pentru că programările nu se mai fac acolo ci pe site-ul DRPCIV. Doar că idioții de la Prefectură nu s-au gândit să facă un redirect sau măcar să pună un link către site-ul DRPCIV, nu, lasă așa, să se chinuie proștii să facă programări.

Cum m-am chinuit eu timp de aproape o oră. Am zis că poate fac eu ceva greșit, poate am introdus datele aiurea…Nu. De fapt, problema era că deși selectam o dată care era marcată ca și liberă, primeam mesajul că „nu se mai pot face programări pentru data selectată”. Deși, apărea ca și liberă. Așa că, hai să sunăm totuși la cei de la Permise și Înmatriculări, să vedem care e problema, nu? Pe site-ul vechi apar două numere de telefon, unul la care poți suna dar la care nu răspunde nimeni și altul care e deconectat. Totuși, apare și un pop-up care menționează linkul către site-ul nou. Am intrat pe el acum douăzeci de minute, tot așa, mai multe numere de telefon, nu răspunde nimeni. Am vrut să intru și acum să fac o poză, dar m-am ales cu asta…

Screenshot_5

Am dat cumva de site-ul DRPCIV până la urmă unde se fac mai nou programările. E simplu, introduci datele tale și ale vehiculului, selectezi data și ora și programezi. Right? Right… Not. Pentru că rahatul ăsta de site nu te lasă să selectezi și ora, ci doar data. Astfel că nu poți trimite formularul, deci nici să faci programare nu poți.

Screenshot_6

Intru la Contact. Un singur număr de telefon pentru relații cu publicul. Sun. Nu răspunde nimeni. De cinci ori, în jumătate de oră. Același rezultat.

Mă piș pe idioții care au creat site-urile astea pentru stat, căcat, câți nervi mi-am făcut. Sper din suflet să intre la pârnaie toți ăia care au făcut contractele supraestimate pentru toate instituțiile astea ale statului. Câte o zi pentru fiecare om care s-a lovit de una dintre platformele astea rotunjite la câteva zeci de mii de euro care nu funcționează și și-a futut creierii în felul ăsta.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…Multă muie. Sper să am ocazia să emigrez până la 25 de ani maxim, ca să-mi trăiesc și eu ce mi-a mai rămas din tinerețe într-o țară civilizată.

Dar nu mă înțelegeți greșit. Țara e frumoasă. Oamenii o strică. Oamenii ăia pe care nici eu și cel mai probabil nici voi cei care citiți blogul ăsta nu-i cunoaștem, dar care se reflectă în buletinele de vot odată la fiecare patru ani și care ne-au adus unde suntem azi.

Una scurtă cu Dragnea

Știu, știu, sentințele s-au dat pe 21 iunie. Azi suntem în 25 iunie iar eu mai am 2 ore și plec spre București așa că dacă tot nu am nimic mai bun de făcut am zis să scriu pe blog.

Deci, ca să începem. A fost faza că lumea a zis că e oricum o victorie, chiar dacă nu e definitivă și să fie lăsați oamenii în pace ca să se bucure. Acuma, nu vreau să fiu eu tipul ăla care strică petrecerea, adică oricum au trecut 4 zile de la ea, dar strict ca o persoană care cunoaște câteva aspecte ale justiției românești, zic eu, o decizie pe fond e o decizie nulă.

E totuși, un principiu democratic al justiției și al dreptului penal ca o sentință să nu fie definitivă până nu a fost analizată de cel puțin două curți diferite în două stadii de judecată diferite – „pentru a se garanta aflarea adevărului și înfăptuirea justiției”.

Fac aici o paranteză și sincer nu știu care dintre cele două sisteme de drept penal e mai în măsură să ia deciziile cele mai corecte și dincolo de orice îndoială că s-a făcut dreptate, cel american sau respectiv cel european. Zic asta pentru că în State odată luată o sentință de către prima instanță, ea intră în vigoare fix din momentul în care a fost pronunțată în sala de judecată, iar apelul este o cale extraordinară de atac care poate să aibă loc sau poate să nu aibă loc, în funcție de argumentele aduse de apelant. Fiecare are plusurile și minusurile sale, mie chiar mi-e greu să mă pronunț în favoarea unuia dintre ele.

Dar..revenim la oile noastre. Condamnarea asta pe fond a lui Dragnea e zero. Nu doar că poate fi schimbată în apel, și eu sunt de părere că, din păcate, o să fie schimbată în apel, dar chiar există posibilitatea ca dosarul să fie rejudecat cu totul pentru că în Codul Penal actual există o mulțime de așa-zise „scăpări” judiciare care lasă loc de interpretări ale judecătorilor de cauză și care pot să aducă dosarul din nou pe fond.

Iar când cel judecat este chiar cel care poate să „traseze” legile prin care o să fie judecat, atunci putem să ne așteptăm ca asta să se întâmple și avem motive temeinice să fim de această părere. Zic doar, nu dau cu parul. Evident că îmi doresc să se întâmple de fapt ceea ce ar fi complet îndreptățit, respectiv ca animalul (mă refer la hamster) să intre la pârnaie. Doar că îmi raportez judecata și așteptările pe care le am de la sistemul actual de justiție la cum s-au întâmplat lucrurile până acum, din tribunale până în parlament.

Eu de obicei nu mă implic activ în discuții legate de politică, nu sunt pe placul meu, dar poate totuși o să o fac de acum. Și o să o fac punându-mi toată speranța și încrederea în motto-ul gravat în celebra sală de așteptare a Înaltei Curți de Casație și Justiție – „Justitia domina et regina omnium virtutum”.

Doamne ajută!

Sexual harassment în zilele noastre

Un fan de la Campionatul Mondial a pupat o reporteriță pe obraz în timp ce ea transmitea în direct. O glumiță nevinovată, probabil v-ați gândit acum, nu? Asta am crezut și eu. Până când…

DW reporter sexually harassed during World Cup broadcast

Până când am văzut asta. Și am văzut și reacțiile comentatorilor de pe Internet. Mii de oameni care s-au revoltat că vai, săraca de ea, prin ce chin groaznic a trecut și cât de traumatizantă trebuie să fi fost experiența asta. Animalul naibii, merită să facă pușcărie! Ba nu, să moară! Să moară în chinuri! În foc și pucioasă sau omorât cu pietre!

Șocant și terifiant, într-adevăr! Evident că toată media a sărit pe chestia asta odată ce a avut ocazia. Putem să punem un titlu senzațional care să revolte și să creem un subiect controversat? Putem. Atunci hai să o facem! Așa se face jurnalism în ziua de azi. Toate site-urile de știri internaționale au scris pe tema asta, toate susținând ipoteza că aia a fost hărțuită și ăla e un animal.

Atât de mult a explodat chestia asta că tipul a trebuit după aceea să iasă în public și să își ceară scuze ca nu cumva să se trezească că îl linșează feminiștii pe stradă și că va fi privit în public ca următorul Paul Bernardo.

Revin aici un pic și menționez vis-a-vis de articolul meu legat de XXX Tentacion că între timp am aflat că pe lângă mașina lui în care a fost găsit mort nu erau doar unu, doi oameni, era un loc destul de populat și erau o mulțime de persoane acolo. Dar nici un om, nici măcar unul nu s-a gândit măcar să îi verifice pulsul, toți erau prea ocupați să filmeze. Media are nevoie de subiecte șocante. Societatea are nevoie de lucruri revoltătoare. Cu asta ne hrănim toți. Cu toții facem parte din fenomenul ăsta. E trist.

Dar astea sunt lucruri mici și neimportante. Revenim la un subiect de importanță, un comportament care te lasă fără cuvinte: o brută nemiloasă care a îndrăznit să atace în mod barbar o tânără fără apărare, asta într-un loc public și în fața camerei de filmat! Cum să mai trăim în societatea asta? Cum să ne mai trimitem copiii singuri la școală? Mai putem să ne simțim în siguranță undeva? Nu se mai poate! E timpul să protestăm!

Geez. Băi, există sexual harassment. Să nu mă înțelegeți greșit. Există femei care au trecut prin chestii nasoale și au trăit niște experiențe cumplite din cauza unor psihopați și fenomenul ăsta încă există, cum există și o mulțime de alte lucruri rele pe pământ. Dar există și o limită între o glumă, un lucru neimportant și ceva serios care poate să afecteze în mod negativ viața unei persoane.

Dar așa ceva? Asta e ipocrizie în cea mai fină formă a ei. Nu e nici prima și nici ultima glumă făcută unui reporter în timp ce transmite în direct. Dacă reporterul ar fi fost un bărbat iar o tipă venea și îl pupa pe obraz, sunt sigur că nu s-ar mai fi revoltat nimeni. Toată lumea ar fi râs și ar fi trecut mai departe. Dar nu, pentru că a fost vorba de o reporteriță și de un bărbat care a pupat-o, lucrurile se schimbă complet. Tragic. Inuman. Să ne unim forțele împotriva monstrului care a îndrăznit să facă asta și a sistemului care permite ca astfel de lucruri să se întâmple!

Feminismul a mers prea departe și se mănâncă prea mult căcat pe tema asta. Femeile nu sunt nici mai sus nici mai jos decât bărbații. Cu toții suntem oameni și avem aceleași drepturi. Că rolurile fiecăruia sunt împărțite diferit în societate, asta e altceva. Dar hai să tratăm orice situație în mod egal și să punem corect lucrurile în balanță. Tipa aia nu a pățit nimic. Nu o să aibă coșmaruri noaptea și nici nu o să sufere de PTSD pentru că a pupat-o ăla. Nici nu văd pe fața ei un șoc care s-a petrecut în momentul ăla, cum au comentat multe dintre site-urile de știri. Din contră, era mai crispată înainte de incident iar după aia chiar a început să zâmbească. A fost un gest făcut în spirit de glumă. Atât. Nu a fost nici sexual harassment nici hărțuire nici cum vreți să îi spuneți. A fost o simplă glumă și nu înțeleg cum dracului s-a ajuns ca așa ceva să se transforme într-un subiect de revoltă pentru oameni când există lucruri mult mai rele care se întâmplă dar despre care nimănui nu îi pasă. Când poliția nu poate să aresteze un grup de refugiați care încalcă legea pentru că ar fi catalogați drept rasiști, e ok. Dar când o femeie e pupată pe obraz de un tip în glumă?!? Atunci avem cu adevărat o problemă! E timpul să o expunem și să arătăm lumii că uite ce lucru nasol s-a întâmplat și uite cum sunt persecutate femeile! Asta e o problemă majoră a societății în momentul de față și trebuie să o rezolvăm. Restul mai târziu, dacă mai avem timp și chef, dacă nu dispare viața de pe Pământ și, desigur, dacă asta nu intră în contradicție cu orice principiu feminist bazat pe zero argumente logice.

Iar dacă ăsta e viitorul și astea sunt probleme actuale ale societății pentru care oamenii se revoltă, eu vreau să mă înlătur complet de la normele sociale pe care le promovează societatea în ziua de azi și să mă izolez în munți. Mulțumesc.

Încă o decizie glorioasă a lui Zucc

Facebook a început de ieri să testeze reclamele video în aplicația Facebook Messenger, pe lângă cele deja existente care erau statice. S-a gândit Mark că ar fi mișto.

Testele au începeut pe un număr restrâns de șobolani utilizatori, cică Zucc vrea mai întâi feedback pe tema asta, nu dă așa ca nesimțitu` cu ele în toată lumea. PR-istul de la Facebook a zis că utilizatorii „au control” asupra ad-urilor video. Control în contextul specificat de el înseamnă că poți să alegi care reclame îți plac și care nu, nu că poți să alegi dacă vrei sau nu vrei reclame video. Te violăm, dar ghici ce? Poți să alegi poziția!

A zis tot băiatul de la PR că până acum reclamele statice oricum nu au influențat în vreun fel utilizatorii și nu i-au făcut să trimită mai puține mesaje sau să utilizeze mai puțin aplicația, așa că se poate trece în liniște și pace la următorul nivel de nesimțire. „Ajung acolo în tr – A SUDDEN AD APPEARS! – 3 years, 10 months and 4 days before you can skip”. Cam acolo o să se ajungă. După care o să apară și un butonaș cu „get Facebook Messenger Premium – only x.xx$ a month!”. Cu siguranță oamenii vor cumpăra și nu vor alege o altă varianta de comunicare mai decentă, cum e WhatsApp sau Telegram.

Nu poți să aștepți feedback de la așa ceva. Nu ești YouTube. Pe YouTube te uiți la un video, apare un ad, ok, aștepți, te uiți la el, eventual dai skip. Pentru că nu îți întrerupe acțiunea pe care o făceai în momentul ăla, de a viziona un clip. Pe o aplicație de chat în schimb? Sună glorious! Cum ar putea cineva să fie deranjat că după ce a scris jumătate de text să îi apară dintr-odată un video în față la care să fie obligat să se uite ca să poată să termine de scris ce avea de scris?

Sper ca infecția asta de platformă să moară cât mai repede ca să apară o alternativă decentă și care se focusează pe utilizatori nu pe companii. Graficul de jos arată cum stă treaba în U.S în rândul tinerilor – from zoso. Problema e că toate siteurile de pe locurile 1, 2 și 3 se bazează pe conținut dinamic sau grafic iar opțiunile de messaging sau conținutul text sunt inexistente. Instagram e oricum o rețea de socializare mult peste Facebook și cred că ar putea integra foarte frumos și opțiunile astea lipsă ca să creeze ceva bun și care o să ucidă pentru totdeauna cancerul creat de Zucc.

retele-sociale-tineri-2018

Muie Facebook. Muie Zucc. Jos PSD. Hai Simona!

A murit XXX Tentacion

Șoc și groază! Un rapper american de culoare în vârstă de 20 de ani care își zicea „XXX Tentacion” a fost găsit împușcat în mașina lui astăzi. Despre asta vorbește toată lumea în momentul de față cât și pentru următoarele două zile.

Pe diferite site-uri și pe reddit am văzut că marea majoritate a comunității îl plânge acum, că vai săracul, că a fost un artist de succes, ba chiar un „model” și că nu merita asta.

Nu o să implic aici latura artistică a mortului. Personal nu mi-a plăcut niciodată, poate pentru că eram și scârbit de el ca persoană, dar gusturile muzicale nu se discută (în afară de manele – gatekeeping alert) și e la latitudinea fiecăruia să decidă dacă ce cânta el suna bine sau nu.

Problema e că e o diferență între a jeli omul și a jeli artistul. Dacă spui că e păcat că a murit rapperul XXX Tentacion, cel mai probabil ai dreptate. Dacă spui în schimb că e păcat că a murit omul XXX Tentacion, pe numele lui din buletin Jahseh Dwayne Onfroy, atunci avem o problemă. Pentru că Dwayne Onfroy a fost un gunoi de om care și-a bătut iubitele, fanii și alți oameni pentru că se credea bad boy și avea destui bani încât să scape basma curată. Nu pot să plâng pentru că un om care nu a adus nimic bun în societate în afara laturii artistice a murit, în special pentru faptul că ce a cântat el nu are în nici un fel cum să justifice sau să compenseze pentru comportamentele lui cu accente de deviație mintală. A fost un gunoi și probabil că dacă nu ar fi murit acum pentru tot restul perioadei în care ar mai fi trăit balanța bine-rău a acțiunilor lui ar fi înclinat din ce în ce mai mult spre opțiunea a doua. De aia nu pot să fiu deranjat sau emoționat de subiectul ăsta.

Și nici măcar nu e o surpriză că unul care băga droguri mai des decât se spăla pe dinți (pe care oricum nu știu cum se spăla ținând cont că purta oribilitățile alea de tip bling) și o ardea cu pistoale și cuțite a murit. Că a murit într-o conjunctură care nu pare să fi avut legătura cu asta, e altceva. Dar ideea e că tot pe drumul ăsta era și când crezi că e badass să îți tatuezi un copac pe frunte deja treaba asta se cheamă selecție naturală și e în scopul binelui comun ca tu să ne părăsești pe noi restul pământenilor care nu ne-am tatuat un copac pe frunte și să speri că o să te reîncarnezi într-o creatură cu ceva mai mult IQ decât numărul meu de perechi de șosete pe care le am în dulap.

Până la urmă karma is a bitch but it`s the fairest one. Societatea e mai bună cu el mort decât în viață și asta contează mai mult decât piesele pe care le-ar mai fi scos până la 25 de ani maxim când ar fi făcut supradoză și ar fi crăpat oricum.

Next stop: Iliescu.

Chestii mișto și mai puțin

Ce e mișto e aplicația Calendar din iOS. E mișto pentru că îți introduce automat în calendar lucrurile importante, cum ar fi biletele de avion cumpărate sau biletele pentru diferite evenimente, direct din mail. Lucru pe care nu l-am știut până acum pentru că nu am mai avut ocazia să mă întâlnesc cu opțiunea asta.

IMG_0653

 

În altă ordine de idei, pe 29 și 30 iunie o să fiu în Berlin la EU LCS 2018 Summer Split. Ținând cont că între timp mi-am luat și un Nikon D3300, o să iasă și ceva poze frumoase. E lucrul pe care mi-l doream de când aveam 13 ani, să merg la un turneu major de League of Legends and it`s finally happening.

Astea au fost lucrurile mișto.

Acum, unul dintre alea mai puțin mișto e ora la care eu scriu articolul ăsta, respectiv 1:59 AM. Și faptul că ăsta e primul articol de pe data de 7 iunie până acum. Am o problemă cu time managementul și motivația. Time managementul meu e de căcat. Zilele astea a plouat așa că neavând nimic bun de făcut, am stat 90% din timp în casă, muncind strict cât e necesar ca să nu ajung să nu am cu ce să îmi plătesc chiria și jucându-mă League of Legends. Iar zilele dinainte în care a fost frumos am frecat-o pe afară, iar când nu am făcut asta…am repetat ciclul de muncă puțină și leneveală multă. E de căcat și știu asta.

Am două proiecte majore pe care le-am plănuit cam de o lună și ceva și încă au rămas la stadiul de sketch în capul meu, deși știu că dacă m-aș pune pe treabă ar putea fi niște realizări destul de mari pe plan profesional și mi-ar aduce un venit frumușel. Și ciclul e că de fiecare dată mă gândesc la ele după ce o frec toată ziua aiurea, adică efectiv doar atunci le iau în considerare ca și lucruri pe care le am de făcut. Și adun idei, mă gândesc, fac planuri și în final rezum totul la „gata, de mâine încep. de ajuns cu leneveala”. După care mă culc.

Și evident, mă trezesc, lucrez îndeajuns încât să îmi acopăr mâncare + cafea + ieșit în oraș + ceva deoparte pentru ziua aia, după care revin la vechile obiceiuri și ori ies pe afară și nu fac nimic util ori stau în casă și nu fac nimic util. De asta am neglijat și blogul ăsta despre care mi-am propus de multe ori să mă împlic mai mult în crearea de conținut pentru el și de asta nu realizez nimic din celelate proiecte pe care le am în cap. Lack of motivation. Chiar nu pot să îmi găsesc chestia asta. But I`m really struggling. Știu, dar, deși nu pare, așa e.

În fine, planul meu de viață e să mă bucur totuși de vacanța asta de două zile în Berlin și să mă întorc cu forțe proaspete, și pentru blog și pentru altele. Cine știe, poate aerul nemțesc îmi mai fixează circuitele defecte.

#hope